1 Vai de cetatea ‘ceea care
Iubeşte-a sângelui vărsare,
Cari este plină de minciună,
Cari silnicia o adună
Şi cari, împinsă de-a ei fire,
Pusă-i mereu doar pe răpire!…
2 Ascultaţi biciul vâjâind,
Plin de furie, şi pocnind!
Ascultaţi goana cailor
Şi duruitul carelor!
Să ascultaţi cum huruiesc
Roţile când se învârtesc!
3 Năvalnic, călăreţi-atacă,
Scânteie săbii fără teacă
Şi fulgeră-nspăimântător
Oţelele suliţelor…
De fierul armei, cad loviţi,
Pe câmp, mulţime de răniţi!…
Grămezi de morţi – nenumărate –
Zac peste tot, împrăştiate,
Căci fără număr se vădesc
Morţii!… Cei care mai trăiesc
Se-mpiedică, în goana lor,
De trupurile morţilor!…
4 Din pricina curviilor
Şi a nelegiuirilor
Ce le-a făcut curva cea care
Se arăta fermecătoare
Şi iscusită, căci vindea
Neamuri şi de-asemenea
Popoare, prin a ei curvie
Şi prin a ei vrăjitorie.
5 „Ascultă şi ia seama bine!
Mare necaz am Eu, pe tine!” –
A zis, cu glas răsunător,
Cel care-i Domn al oştilor.
„De-aceea, iată că îţi zic:
Poalele-n cap ţi le ridic,
Iar neamurile s-or uita
Să vadă goliciunea ta.
Popoarele se-ntorc spre tine
Să vadă toată-a ta ruşine.
6 Voi azvârli cu murdării,
Asupra ta, aşa să ştii!
Te înjosesc şi de ocară
Ajunge-vei, în orice ţară.
7 Aceia care vor avea
Putinţa de a te vedea,
Fugi-vor să se-adăpostească
Şi-n acest fel au să vorbească:
„Ninive este nimicită!
De tot, ajuns-a pustiită!
Cine-o va plânge? Unde oare,
Să ne-ndreptăm, în căutare
De oameni care ar putea
Ca mângâiere să îţi dea?
8 Dar spune, oare, te gândeşti
Că tu mai bună te vădeşti
Decât cetatea aşezată
Chiar între râuri şi chemată
Drept No-Amon, cetate care
Avuse marea-n apărare?
9 Egipt şi Etiopia
Tărie fost-au pentru ea.
Oameni din Put şi Libieni
Fost-au sprijinitori ai ei.
10 Dar şi ea a ajuns să fie
Dusă-n surghiun şi în robie,
Iar pruncii ei au fost zvârliţi
Pe uliţe şi nimiciţi.
Pentru cei cari în frunte-au stat,
Sorţiul apoi l-au aruncat
Şi-n lanţuri au ajuns cei cari
Se dovedeau ai ei mai mari.
11 Dar şi tu te vei îmbăta
Şi un loc bun vei căuta,
În care să te-adăposteşti
De cei cari duşmănită eşti!
12 Cetăţile-ţi de căpătâi
Sunt precum roadele dintâi
Ale smochinului aflat
În drum, cari dacă-i scuturat,
Cădea-vor la acela care,
Să le mănânce, poftă are.
13 Iată dar că al tău popor
E-asemenea femeilor.
În a vrăjmaşilor tăi cale,
Deschise sunt porţile tale,
Căci flăcările-au mistuit
Zăvoarele ce le-au păzit!
14 Să scoateţi apa ‘ceea care
Este pentru împresurare!
Să fie, iarăşi, ridicate
Întăriturile sfărmate!
Calcă pământul în picioare,
Frământă lutul, după care,
Cuptorul să îl pregăteşti
Şi cărămizi să întocmeşti!
15 Iată, tocmai în acel loc,
Mâncată ai să fii de foc,
Iar sabia, de peste fire,
Te şterge cu desăvârşire!
Ca şi lăcusta te-ai sporit,
Ca forfecarul înmulţit –
Acum – ajuns-ai ca să fii,
Dar ai să pieri însă, să ştii!
16 Neguţătorii tăi se-arată
A fi mai mulţi în număr, iată,
Decât sunt stelele pe care
Cerul cel necuprins le are.
La tine s-au îngrămădit,
Căci ca lăcustele-au venit,
Ca puii de lăcustă care
Aripile-şi întind, să zboare.
17 Toţi voievozii şi cei cari
Se dovedesc ai tăi mai mari
Asemeni sunt lăcustelor
Cari, în răceala zorilor,
Loc în dumbrăvi îşi pregătesc,
Pentru că adăpost voiesc.
Apoi, când soarele apare,
Zborul îşi ia ceata lor mare,
De nici nu mai este ştiut
Locul în care a şezut.
18 Asculte cel ce-i aşezat
Peste Asiria-mpărat:
Îţi dorm păstorii – nu păzesc –
Şi-ai tăi viteji se odihnesc.
În timpu-acesta – negreşit –
Poporul tău e risipit
Pe munţi şi nu va mai putea
Ca să îl strângă nimenea.
19 Pentru-a ta rană, alinare
Nu este, căci leac, ea nu are!
Cine aude ce-ai păţit
Bate din palme, fericit,
Pentru că cine n-a fost, oare,
Atins de răutatea-ţi mare?”