1 Nimicitorul se porneşte
Către Ninive. Îţi păzeşte
Dar, cetăţuia, chiar acum,
Şi bine ia seama, la drum!
E vremea ca să te grăbeşti
Şi coapsele să-ţi întăreşti!
Strânge-ţi puterea! Ţine-o trează!…
2 Căci iată, Domnul iar aşează
Slava lui Iacov – bunăoară –
Precum era odinioară
Slava aflată-n Israel.
Domnul va face în ăst fel,
Căci peste Iacov au venit
Jefuitori. L-au jefuit
Şi-apoi butucii i-au stricat,
Care în vie s-au aflat…
3 Roşii sunt scuturile care
Oastea vitejilor le are.
Războinicii s-au adunat
Şi-n purpură s-au îmbrăcat.
Fulgeră carele, pe loc,
De al oţelurilor foc,
În ziua ce e sorocită
De a fi lupta pregătită,
Iar suliţele strălucesc
Şi pe deasupra se-nvârtesc.
4 Pe uliţe se-arată care
Şi duruie-nspăimântătoare.
Peste pieţe năvălesc
În iureş şi se-ngrămădesc,
Iar la vedere par făclii,
Fugind ca fulgerele vii…
5 Cel care este împărat,
Peste Ninive aşezat,
Îşi cheamă oamenii pe care,
În oastea lui, viteji îi are.
Dar iată-i că se poticnesc.
Spre ziduri fug şi se grăbesc
Să îşi ia locul fiecare,
Gătindu-se de apărare…
6 Deschise-s porţile aflate
Spre râu, în zidul din cetate.
Iată că totul se sfârşeşte:
Mândrul palat se prăbuşeşte!…
7 S-a isprăvit cu ea, de-ndată,
E dezgolită şi-i luată.
Ale ei slujnice, scăpate,
Se vaietă înspăimântate,
La fel ca nişte turturele.
Cu pumni-n piept, se lovesc ele.
8 Cum e un iaz plin – bunăoară –
Ninive-a fost, odinioară…
Dar iată-i, fug!… „Staţi! Nu fugiţi!
Din goana voastră, vă opriţi!…
Dar nimeni dintre ei, apoi,
Nu se întoarce, înapoi…”
9 Argintul, să îl jefuiţi!
Aurul tot, să îl răpiţi!
Iată, comori nenumărate
Şi lucruri scumpe sunt aflate
În acel loc, cum nu mai sânt
Alte asemeni pe pământ!
10 Iată că este jefuită,
Stoarsă de tot şi pustiită!
Mâhnită-n inimă era;
Genunchi-i prind a tremura,
Coapsele sufăr îndoit,
Iar feţele-au îngălbenit.
11 Unde-i culcuşul leilor,
Păşunea, pentru puii lor?
Unde e locul cel în care,
Leii umblau cu nepăsare?
Unde e locul cel vestit
În care leu-a stăpânit
Alături de leoaica lui,
Şi de-ai lor pui, când nimănui,
Prin minte-atunci nu i-ar fi dat,
Cumva, să îi fi tulburat?
12 Iată că leul sfâşia
Atâta cât le trebuia
Puilor săi. Alte-animale
El sugruma, pentru-ale sale
Leoaice. Astfel, îşi umplea
El, viziunea ce-o avea,
Culcuşul ce şi-l pregătise,
Cu prăzile ce le răpise.
13 „Ascultă şi ia seama bine!
Mare necaz am Eu, pe tine!” –
A zis, cu glas răsunător,
Cel care-i Domn al oştilor.
„În fum am să prefac apoi,
Carele tale de război
Şi pradă îi dau sabiei,
Pe ai tăi mândri pui de lei.
Prada, în ţară adunată,
Am să ţi-o spulber dintr-odată,
Iar glasul solilor tăi mulţi,
Nicicând nu ai să-l mai asculţi.”