1 La turnul meu, apoi, m-am dus,
Unde de strajă eram pus,
Pentru ca să veghez mereu,
La ce-mi va spune Domnul meu,
La ce răspuns are să-mi dea,
Căci i-am adus plângerea mea.
2 Domnul acolo a venit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Scrie această prorocie!
Săpată-n piatră, ea să fie,
Să poată fi uşor citită!
3 Căci vremea ei e stabilită
Şi astfel a ei împlinire,
Curând se-arată peste fire.
Ea nu are ca să minţească,
Dar dacă o să zăbovească,
Aşteapt-o însă, cu răbdare,
Căci negreşit ea va apare.
4 Sufletul i s-a îngâmfat
Şi-n el, prihana s-a aflat;
Doar prin credinţă – negreşit –
Trăi-va cel neprihănit.
5 Precum e cel semeţ sau beat,
Neliniştiţi s-au arătat
Cei mândri, căci gurile lor,
Spre locuinţa morţilor,
Necontenit, se tot lărgesc.
Nesăţioşi se dovedesc,
Precum e moartea, căci ar vrea
Să strângă – dacă ar putea –
Popoarele neamurilor.
6 Batjocură a tuturor
N-au să ajungă, sau făcuţi
De râs, de pomină ştiuţi?
Căci se va spune despre ei:
„Vai o să fie de acei
Care adună, vrând a ţine
Ceea ce nu le aparţine!
Dar până când vor fi lăsaţi,
În datorii, împovăraţi?
7 N-au să se scoale, dintr-odat’,
Cei care v-au împrumutat?
Dar oare, nu se mai trezesc
Acei care vă asupresc,
Ca să ajungeţi pradă, lor?
8 Popoarele neamurilor
Le-aţi jefuit, astfel şi voi
Prădaţi aveţi a fi apoi,
Din pricina sângelui care
L-aţi tot vărsat, fără-ncetare,
Precum şi-a silniciilor
Făcute-n contra tuturor,
A silniciei îndreptate
Spre ţară şi către cetate,
Şi către cei ce se vădesc
Cum că în ţară locuiesc.”
9 Vai de cel care îşi va pune
Mâna, voind ca să adune
Câştigul cel ce s-a vădit
Precum că e nelegiuit,
Voind s-aşeze cuibul său
În loc înalt, ferit de rău,
În ziua care, peste fire,
Aduce-va nenorocire!
10 Ruşinea casei ţi-ai croit
Şi astfel ai păcătuit
Chiar împotrivă-ţi, când loveai
Popoare şi le nimiceai.
11 Căci strigă piatra-n zid aflată
Şi îi răspunde, de îndată,
Lemnul anume aşezat
Cu care grinda s-a legat.
12 Vai de cel care, când zideşte
Cetatea, sânge foloseşte
Şi doar nelegiuirea ştie
A-i aşeza la temelie!
13 Al oştii Domn a pregătit
Lucrul acesta, negreşit.
Popoarele se ostenesc
Doar pentru foc şi se trudesc
Degeaba neamurile-aflate
Pe-ntreg pământul răsfirate.
14 Cunoaşterea slavei pe care
Cel care este Domn o are
Va umplea-ntreg acest pământ,
Aşa precum umplute sânt
Adâncurile mărilor,
De apa de deasupra lor.
15 Vai de cel care o să-i dea,
Aproapelui său, ca să bea!
Vai are-a fi de tine – vai! –
Când băuturi spumoase-i dai
Aproapelui, să-l ameţeşti
Ca goliciunea să-i zăreşti!
16 În loc de slavă, peste tine,
Se va lăsa mare ruşine.
Să bei şi tu, să te-ameţeşti
Şi-n urmă să te dezveleşti.
Îţi va veni rândul – de-ndat’ –
Să iei paharul cel aflat
În dreapta Domnului. Vei bea
Din el şi-atuncea vei vedea
Cum slava ta cea strălucită
E de ruşine-acopertită.
17 Căci silniciile pe care
Le-ai săvârşit, fără-ncetare,
Contra Libanului – vezi bine –
Se vor întoarce peste tine.
De pustiirile pe care
Le fac ale pădurii fiare
Vei fi-ngrozit şi-nspăimântat,
Pentru tot sângele vărsat,
Precum şi-a silniciilor
Făcute-n contra tuturor,
A silniciei îndreptate
Spre ţară şi către cetate,
Sau înspre cei ce se vădesc
Cum că în ţară locuiesc.
18 La ce poate fi folosit
Un chip, de lucrător cioplit?
Dar ce folos a căpătat
Omul, de la un chip turnat –
Cari se vădeşte o minciună –
Încât ajunge să îşi pună
Nădejdea-n el, deşi e mut,
Fiind de mâini de om făcut?
19 Vai, de cel care, lemnului,
Îi zice – după mintea lui –
„Scoală!”, iar pietrei îi vorbeşte
Şi o îndeamnă: „Te trezeşte!”
Oare sunt ele în măsură
Ca să le dea învăţătură?
Degeaba sunt împodobite
Cu-argint şi-n aur poleite,
Căci nu au duh să locuiască
În ele, să le-nsufleţească.
20 Domnul e-n Templul Lui cel Sfânt.
Să tacă-ntreg acest pământ!