1 Ruga aceasta se arată
A fi de Habacuc ‘nălţată.
(Se poate, astă rugăciune
Şi într-un cântec a se pune,
Cum sunt cântările ştiute
Că pentru jale sunt făcute.)
2 Când auzit-am ce-ai vestit,
Doamne, pe loc m-am îngrozit.
Însufleţeşte-a Ta lucrare,
În cursul anilor pe care
I-ai rânduit! Fă-Te ştiut!
Fă-Te, în lume, cunoscut,
În vremurile viitoare.
Dar în mânia-Ţi arzătoare,
Doamne, mereu să-Ţi aminteşti
De rânduielile-Ţi cereşti!
3 Cel Sfânt soseşte din Paran,
Iar Dumnezeu, de la Teman…
(Oprire)Întinderile cerului
Pline-s de măreţia Lui.
Ale pământului hotare
Umplute-s de-a Lui slavă mare.
4 Iată că strălucirea Lui
E ca lumina soarelui.
Din mâna Lui, raze pornesc
Şi-aceste raze oglindesc
Puterea-I făr’ asemănare
Şi-ascund tăria Lui cea mare.
5 Ciuma, ‘naintea Lui, păşeşte
Şi molima-n urmă-I soseşte.
6 Peste pământ, privirea-I zboară
Şi doar din ochi El îl măsoară.
Popoarele pământului
Tremură înaintea Lui.
Sunt sfărâmaţi veşnicii munţi,
Iar ale dealurilor frunţi
Se pleacă-n faţa Domnului.
Cărările paşilor Lui,
Veşnice-a fi se dovedesc.
7 De groază pline, se zăresc
Corturi din Etiopia;
Speriate sunt, de-asemenea,
Colibele cele pe care
Ţara lui Madian le are.
8 Pe râuri, s-o fi arătat
Domnul că este mâniat?
În contra râurilor, oare,
Se-aprinde-a Ta mânie mare?
Sau împotriva mării vine
Marea urgie, de la Tine,
Încât Tu ai încălecat
Pe ai Tăi cai şi Te-ai urcat
În carul Tău biruitor?
9 Al Tău arc înfricoşător,
Acuma, este dezvelit
Şi este gata pregătit.
Blestemele săgeţi Îţi sânt
Ieşite din al Tău Cuvânt…
(Oprire)Despici scoarţa pământului
Ca să dai drumul râului.
10 Tremură munţii cu putere
Şi saltă la a Ta vedere,
Iar râurile năvălesc.
Valuri se iscă şi ţâşnesc
Din mijlocul adâncului
Care-şi ridică glasul lui.
11 Soare şi lună se opresc
Pe cer şi se adăpostesc
Apoi, în locuinţa lor,
Din pricina luminilor
Pe cari le răspândesc, pe cale,
Săgeţile ce-s ale Tale
Şi pentru strălucirea dată
De a Ta suliţă-ncercată.
12 Pământul, în a Ta urgie,
Tu îl străbaţi. A Ta mânie,
Peste popoare, năvăleşte
Şi neamurile le zdrobeşte.
13 Tu ai ieşit să-Ţi mântuieşti
Poporul şi să-l izbăveşti
Pe al Tău uns. Cu braţul Tău,
Acoperişul celui rău
Îl spulberi căci – din temelie
Şi pân’ la vârf – o să îi fie
Zdrobită casa, negreşit.
(Oprire) 14 Săgeţile Ţi le-ai zvârlit
În capetele celor cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Când peste mine năvălesc
Ca şi furtuna, căci voiesc
Să mă alunge de pe glie
Cu ţipete de bucurie,
De parcă l-ar fi înghiţit
Pe cel ce e nenorocit
Şi e-n al său culcuş aflat.
15 Pe caii Tăi, Tu Te-ai urcat
Şi-alergi pe spuma apelor
Şi peste apa mărilor.
16 Când acest lucru l-am aflat,
Trupul mi s-a cutremurat.
La vestea asta – bunăoară –
Buzele mele se-nfioară,
Putreziciunea mă pătrunde
Şi-n oase ea mi se ascunde;
Genunchii mi s-au înmuiat
Şi sunt cuprinşi de-un tremurat.
Căci aş putea aştepta, oare,
Ziua necazului cel mare,
Stând în tăcere, când ştiu bine
Cum că asupritorul vine
Şi împotrivă-i stă mereu,
Sărmanului popor al meu?
17 Chiar dacă nu mai înfloreşte
Smochinul, dacă nu rodeşte
Via, dacă – de-asemenea –
Măslinul, rod, nu o să dea,
Dacă apoi nici pe câmpie
Urme de hrană n-au să fie,
Pierind numărul oilor
Precum şi cel al boilor,
18 În Domnul tot mă bucur eu!
Al mântuirii Dumnezeu
Îmi este El şi pe vecie
În El avea-voi bucurie!
19 Iată că Domnul Dumnezeu
Este tăria mea, mereu.
Putere-mi dă picioarelor,
De-mi sunt ca ale cerbilor.
Apoi, pe înălţimi, astfel,
Mă face ca să umblu, El.
Către mai marele pe care
Ceata de cântăreţi îl are.
Cântul acesta-ai pregătit
Spre-a fi cântat şi-i potrivit
Pe instrumentele ştiute,
Care cu coarde sunt făcute.