1 „Vie mănoasă se arată
Israel, dând roadă bogată.
Cu cât roadele se-nmulţeau,
Şi-altarele lui se sporeau.
Cu cât mai mult se dovedise
Că a lui ţară propăşise,
Cu-atât mai mult s-au înălţat
Stâlpi şi s-au înfrumuseţat
Spre cinstea idolilor lor.
2 Inima-ntregului popor,
A fi-mpărţită, se arată.
Din astă pricină, el – iată –
Are să fie pedepsit.
Domnul surpa-va, negreşit,
Altarele ce le-au ‘nălţat
Şi stâlpii ce i-au ridicat,
În cinstea idolilor lor.
3 Curând, va zice-acel popor:
„Iată că, cu adevărat,
Noi nu avem un împărat,
Pentru că noi nu am ştiut,
De Domnul, să ne fi temut.
Al nostru împărat, apoi,
Ce poate face, pentru noi?”
4 Vorbe deşarte, ‘lunecoase,
Şi jurăminte mincinoase
Rostesc cu toţi, atunci când sânt
Puşi să încheie-un legământ.
De-aceea şi pedeapsa lor,
Asemeni buruienilor
Otrăvitoare, o să fie,
Aflate-n brazda din câmpie!
5 Locuitorii cei pe care
Ţara Samariei îi are,
Uimiţi vor fi, de-acei viţei –
Aflaţi la Bet-Aven – când ei
Îşi vor jeli idolul lor.
Apoi, ceata preoţilor –
Care slujesc idolului –
Vor tremura de soarta lui
Şi pentru casa ce-o avea
Care, curând, va dispărea,
Din al lor mijloc. Negreşit,
6 El însuşi fi-va dăruit,
Aceluia cari, aşezat,
Este-n Asiria-mpărat
Şi care, drept Iareb, se cheamă.
Pe Efraim, de bună seamă,
Ruşinea are să-l cuprindă.
Ruşinea are să se-ntindă
Şi peste-ntregul Israel,
Căruia îi va fi, astfel,
Ruşine de tot ce-a făcut
Şi de ce planuri a avut.
7 S-a dus ţara Samariei,
Precum şi împăratul ei,
Asemenea ţăpligilor,
Peste oglinda apelor.
8 Toate-nălţimile, aflate
În Bet-Aven, vor fi surpate,
Căci Israelul – negreşit –
Acolo a păcătuit.
Pe-altare, au să crească spini
Şi tufele de mărăcini.
Spre munţi, atunci, vor fi strigat:
„Acoperiţi-ne, de-ndat’!”,
Iar către dealuri, mai apoi,
Vor zice: „Cădeţi, peste noi!”
9 Iată, din zilele Ghibei,
Mereu, păcătuit-au ei,
Căci Israel s-a adunat
Acolo, şi s-a aşezat,
Ca să nu îl apuce-apoi,
La Ghibea chiar, acel război
Cari împotrivă s-a făcut
La toţi cei răi, cum s-a văzut.
10 De-aceea, am să-i pedepsesc
Atuncea când am să voiesc.
Trimite-voi în contra lor,
Oştirile popoarelor,
Ca să le fie pedepsită
Nelegiuirea îndoită!
11 E Efraim, ca o mânzată
Care, la jug, e învăţată,
Căreia-i place-a treiera
Grâul. Frumos, gâtu-i era,
De-aceea, i l-am şi cruţat.
Dar Efraim va fi-njugat.
Iuda-i pentru arat adus,
Iar Iacov, la grăpat, e pus.
12 Să semănaţi dar, negreşit,
Aşa precum e potrivit
Neprihănirii ce-o aveţi,
Pentru că-n acest fel puteţi
Să seceraţi ce s-a găsit,
Cu îndurarea potrivit.
Desţeleniţi-vă apoi,
Un nou ogor, bun, pentru voi!
E vremea să vă deşteptaţi,
Pe Domnul să Îl căutaţi,
Ca ploaia minunată-apoi,
Să se pogoare peste voi.
13 Dacă voi, răul, l-aţi arat,
Nelegiuiri aţi secerat
Şi aţi mâncat, fără-ncetare,
Rodul pe cari minciuna-l are.
În carele ce le-ai avut –
De luptă – tu te-ai încrezut
Şi-n numărul vitejilor
Pe cari îi are-al tău popor.
14 O zarvă o să se stârnească,
Poporul ca să ţi-l lovească.
Cetăţile tale-ntărite,
Atuncea, fi-vor nimicite,
Căci o să fie-atunci, la fel,
Precum la Şalman-Bet-Arbel,
Când mama a căzut zdrobită,
Fiind de-ai ei prunci însoţită.
15 Iată ce va aduce-apoi
Betel, din pricină că voi,
Peste măsură, aţi vădit
Că răutăţi aţi săvârşit.
Când zorii au să se ivească,
Are ca să se isprăvească
Cu cel care e aşezat
În Israel, ca împărat!”