1 „Să nu te bucuri, Israel!
Să nu te veseleşti, defel,
Precum ceilalţi, căci ai curvit,
Pe Domnul, când L-ai părăsit,
Pentru că ai iubit o plată
Ce se vădeşte necurată,
În ale tale arii, toate,
Care cu grâu sunt semănate!
2 Teascul şi aria nu pot
Să sature, poporul tot.
Mustul are să se vădească
Precum că o să le lipsească.
3 Iată că nu vor mai putea,
În ţara Domnului, să stea,
Ci Efraim se-ntoarce iară,
La Egipteni, în a lor ţară.
Va merge în Asiria,
Şi-acolo, parte va avea –
La masă – numai de bucate
Ce se arată necurate.
4 Nu-I vor aduce Domnului,
Vinul, ca să-l închine Lui,
Aşa cum cere o măsură
Din jertfa pentru băutură,
Căci jertfa ce-I va fi făcută
N-o să-I mai fie Lui plăcută.
Pâinea, pe care-o vor avea,
Va fi de jale. Când, din ea,
Au să mănânce-nfometaţi,
Au să se facă necuraţi.
Toată această pâine-a lor
Va fi numai pentru popor,
Căci ea, nicicând, nu va putea,
În Casa Domnului, să stea!
5 Ce veţi voi să faceţi, oare,
În zilele de sărbătoare,
La praznicele Domnului,
Care se dau în cinstea Lui?
6 Ei, ca să plece, s-au grăbit,
Căci pustiirea a venit.
Egiptul are să-i adune;
Mofu-n morminte îi va pune.
Ce au mai scump – argintul lor –
Drept pradă mărăcinilor,
Cădea-va. Creşte-vor doar spini –
În cortul lor – şi mărăcini.
7 Vin zile ale pedepsirii,
Vin zile ale răsplătirii:
Atuncea, singur, Israel
Are să afle dacă cel
Căruia drept proroc îi spun,
Cu-adevărat este nebun,
Sau dacă omul – insuflat –
Drept zis-a, ori a aiurat.
Din pricina nelegiuirii –
Şi-asemenea a răzvrătirii –
Pe care tu le-ai arătat,
Acestea se vor fi-ntâmplat.
8 Iată că Efraim pândeşte
Pe Dumnezeu şi pregăteşte
Laţuri, pentru prorocul Lui,
Chiar şi în Casa Domnului.
9 În stricăciuni se-afundă ei,
Precum în zilele Ghibei.
Domnul are să-i pedepsească,
Pentru că o să-Şi amintească
De făr’delegile pe care
Le-au săvârşit, fără-ncetare.
10 Pe Israel, când l-am găsit,
Putea a fi asemuit
Cu strugurii cei din pustie.
Părinţii lui păreau să fie
Roada dintâi ce o s-apară,
Pe un smochin, în primăvară.
Dar iată că al lor popor
S-a îndreptat spre Bal-Peor –
Către acel idol scârbos –
Şi urâcioşi, neîndoios,
Ajuns-au precum s-a vădit
Şi cel pe care l-au iubit.
11 Slava lui Efraim păleşte
Şi încurând ea se sfârşeşte,
Căci va zbura asemenea
Precum zboară şi pasărea.
De naştere, nu se mai ştie;
Însărcinări n-au să mai fie;
Nici zămisliri, de-asemenea,
Atunci nu se vor mai vedea!
12 Chiar dacă ei copii-şi cresc,
Iată că am să îi lipsesc
De toţi copii-aceia cari
Nu vor ajunge oameni mari.
Vai o să fie de acel
Popor atunci când, de la el,
Am să-Mi întorc a Mea privire
Şi n-am să mai am, de el, ştire!
13 Iată că Efraim, drept pradă
Îşi va lăsa fiii să cadă.
El singur are să îşi dea
Copii-n mâna celuia
Cari are ca să îi omoare!
14 Doamne, le dă… Ce le dai, oare?
Dă-le un pântec, ca să nască,
‘Nainte să se împlinească
Vremea în cari se zămisleşte!
Şi ţâţe seci le dăruieşte!…
15 Întreaga răutate, iată,
Chiar la Ghilgal e aşezată.
Scârbit sunt, de acest popor,
Din pricina relelor lor.
Tocmai de-aceea, Eu voiesc,
Din Casa Mea, să-i izgonesc.
Să îi iubesc Eu nu mai pot,
Pentru că, după cum socot,
Sunt îndărătnici toţi cei cari
Se dovedesc ai lui mai mari.
16 Lovit e Efraim şi iată
Că rădăcina e uscată.
De-aceea, nici un rod nu dau
Şi chiar dacă copii ei au,
Le voi ucide – negreşit –
Rodul pe care l-au iubit.
17 Acela care, tot mereu,
Îmi este Domn şi Dumnezeu
Are să-i lepede de-ndat’,
Pentru că nu L-au ascultat.
De-aceea, ei se pomenesc
Că printre neamuri rătăcesc.”