1 „Fraţilor voşti’, să le vorbiţi
Şi „Ami”, voi să îi numiţi
„Ruhama”, le veţi spune voi
Surorilor voastre apoi.”
(Cuvântul „Ami”, altfel spus,
„Poporul meu”, este tradus;
Iar prin „Ruhama”, totodată,
Se tălmăceşte „Cea-ndurată”.)
2 Vă plângeţi! Plângeţi-vă voi,
În contra mamei voastre-apoi!
Căci nu este nevasta Mea
Şi nici Eu, de asemenea,
Nu-i sunt bărbat! Să înceteze,
Degrabă, şi să depărteze,
Din faţa sa, a ei curvie,
Precum şi a ei preacurvie
Cari, la ai ei sâni, e aflată!
3 De nu va face astfel, iată,
Am s-o dezbrac în pielea goală,
Fiind apoi – fără-ndoială –
Precum a fost la început,
În ziua-n care s-a născut.
O fac s-ajungă o pustie.
Pământ uscat are să fie,
Pentru că iată, bunăoară,
De sete, am s-o las să moară!
4 Ai ei copii nu vor avea,
Parte – nicicând – de mila Mea,
Pentru că – după cum se ştie –
Ei sunt un rod dat de curvie.
5 A lor măicuţă a curvit.
Femeia cari i-a zămislit,
Drept necinstită se arată,
Căci a vorbit în ăst fel: „Iată,
Voi alerga după acei
Ce-mi sunt ibovnici, că doar ei
Îmi aduc pâinea, apa mea,
Lână şi in de-asemenea,
Şi untdelemn şi băutură!”
6 De-aceea, iată, drept măsură,
Mulţi spini voi aduna acum
Şi astupa-voi al ei drum.
Un zid, pe drum, o să-ntâlnească
Şi calea n-o să-şi mai găsească.
7 Va alerga, cu disperare,
După ibovnicii ce-i are,
Dar – după cum se va vedea –
Să-i prindă, nu va mai putea.
Va căuta să îi găsească,
Însă nu o să izbutească.
De-aceea, îşi va zice-apoi:
„Mă voi întoarce înapoi,
La cel ce-ntâi mi-a fost bărbat,
Căci lângă el eu m-am aflat
Mai fericită ca acum,
Când rătăcită sunt, pe drum!”
8 N-a cunoscut că Eu eram
Acela cari, grâu, îi dădeam;
Must, de la Mine-a căpătat,
Iar untdelemn tot Eu i-am dat.
Cu toate-acestea, am văzut
Că aurul ce l-a avut
Şi-argintul pa cari i l-am dat,
Lui Bal, în urmă, le-nchinat.
9 De-aceea, am să-Mi iau – apoi –
Grâul şi mustul înapoi.
Am să le iau, pe negândite,
La vremurile potrivite.
Lâna o voi lua-napoi,
Precum şi inul mai apoi,
Căci i le-am dat să-şi poată pune,
Drept înveliş, pe goliciune.
10 Acum, îi voi descoperi
Ruşinea şi o vor zări
Ibovnicii, căci nimenea
N-o va scăpa din mâna Mea.
11 În vremea ce o să urmeze,
Voi face ca să înceteze,
Cu totul, a ei bucurie.
Nici sărbători n-au să mai fie.
Lunile noi vor fi luate,
Cu praznice şi cu Sabate.
12 Smochinii ei şi-ale ei vii
Ajunge-vor a fi pustii,
Pentru că astfel a vorbit:
„Pe toate, plată, le-am primit,
Din mâinile tuturor cei
Care ibovnici sunt, ai mei!”
Iată dar, ceea ce-am să-i fac:
Într-o pădure-am să prefac
Totul, şi-ajunge-vor mâncate
De fiarele, în câmp, aflate.
13 Pentru acele zile când
Mergea, tămâie, aducând
‘Naintea Baalilor, doresc –
Acuma – să o pedepsesc.
Pentru acele zile când –
După ibovnici, alergând –
Cu salbă mândră se gătea
Şi-n nas verigă îşi punea,
Am să o pedepsesc, de-ndat’.
O pedepsesc, căci M-a uitat!
Aşa va fi căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
14 „Am s-o ademenesc, să fie
Dusă, în urmă, în pustie,
Căci să-i vorbesc, găsesc cu cale,
Să-i placă mult, inimii sale.
15 Acolo, îi voi da-napoi
Viile ei şi fac apoi,
Din valea care e chemată
Acor, o uşă îndreptată
Către nădejde. Cât va sta
Acolo, iarăşi va cânta,
Ca şi când tânără se-aflase
Şi din Egipt abia scăpase.
16 Când acea zi are să vie,
Ea are să Îmi spună Mie” –
Domnul a zis – „Al meu bărbat”,
Căci nu-Mi va zice, niciodat’,
„Stăpânul meu”. Eu îi voi scoate,
17 Din gura ei, numele toate
Care sunt ale Baalilor.
Voi şterge pomenirea lor,
Căci nu vor mai fi amintiţi
Şi nici pe nume, pomeniţi.
18 Cu cei care, popor, Îmi sânt,
Am să închei un legământ.
El, încheiat, o să mai fie
Cu fiarele de pe câmpie,
Cu neamul zburătoarelor
Precum şi-al târâtoarelor.
Arcul îl voi sfărma în ţară,
Şi sabia. Voi scoate-afară
Orice unealtă de război,
Căci linişte le dau apoi.
19 După aceea, Eu voiesc,
Cu Mine, să o logodesc
Şi-astă logodnă o să fie
Făcută pentru veşnicie.
Prin bunătate, Eu voiesc,
Cu Mine, să o logodesc,
Prin judecată, îndurare
Şi prin neprihănire mare.
20 Logodna ta are să fie
Făcută prin credincioşie
Şi-n acest fel, vei fi putut,
Pe Domnul, să-L fi cunoscut!”
21 Domnul a zis: „În acea zi,
Voi asculta; va auzi
Cerul, ce rugi s-au înălţat,
Pentru că fi-va ascultat
Pământul cari, la rândul lui,
22 Ascultă glasul grâului,
Glasul de must şi untdelemn.
Toate apoi, ca la un semn,
Vor asculta de Izreel.
23 Am s-o sădesc, în timpu-acel,
Pe Lo-Ruhama-n astă ţară
Şi îndurare-i arăt iară.
Lui Lo-Ami, am să-i zic Eu:
„Iată, tu eşti poporul Meu!”,
Iar el, să Îmi răspundă, are:
„Eşti Dumnezeul meu, Cel mare!”