1 „Atunci când, să-l tămăduiesc,
Pe Israel, Eu Îmi doresc,
Nelegiuirea cea pe care
Neamul lui Efraim o are,
Precum şi răutatea toată
Cari în Samaria-i aflată,
Iată că – fără îndoială –
Atuncea iese la iveală,
Pentru că-n tot ce au lucrat,
Doar vicleşug au arătat.
Hoţi-n lăuntru se adună,
Mâna pe pradă ca să pună.
Afară sunt doar cete cari
Alcătuite-s din tâlhari.
2 Ei, nici o clipă, nu gândesc,
Precum că Eu Îmi amintesc
De răutatea lor cea mare,
Iar faptele cele cu care
Se înconjoară, negreşit,
Toate ‘nainte-Mi s-au suit!
3 Cu răutatea ce-o vădesc,
Pe împărat îl veselesc,
Iar cu minciuni, pe-aceia cari
Sunt căpitanii lor cei mari.
4 Toţi, preacurvari, s-au dovedit,
Precum cuptorul încălzit
De un brutar. Lemne, pe foc,
El nu mai pune-apoi deloc,
De când plămadă-a frământat
Şi până când s-a ridicat,
Căci trebuinţă nu era
Să mai aţâţe flacăra.
5 În ziua celui aşezat
Asupră-ne, ca împărat,
Se-mbolnăvesc aceia cari
Sunt peste noi puşi, drept mai mari,
Din pricină că nu se dau
În lături şi că mult vin beau.
Mâna, al nostru împărat,
Cu batjocoritori, a dat.
6 Asemenea unui cuptor,
Ard inimile tuturor,
Doar după curse. Noaptea toată,
Mânia lor e aţâţată,
Iar dimineaţa arde tare,
Asemenea unui foc mare.
7 Toţi ard aşa ca un cuptor;
Astfel, judecătorii lor
Sfârşi-vor prin a fi mâncaţi
Şi cad toţi ai lor împăraţi.
Nici unul nu Mă ia în seamă,
Pentru că nimeni nu Mă cheamă.
8 Iată-l pe Efraim cum are
A se vârî printre popoare.
Ca şi o turtă, el se-arată,
Ce nu e-ntoarsă niciodată.
9 Străinii, vlaga, i-o mănâncă
Dar el nu îşi dă seama, încă.
Vin bătrâneţile şi teama,
Însă el tot nu îşi dă seama.
10 Mândria Israelului
Mărturiseşte-n contra lui.
Cu toate-acestea, se vădeşte
Că el nici nu se sinchiseşte
Şi nu se-ntoarce înapoi,
La Dumnezeul lui, apoi!
Chiar dacă fost-a pedepsit,
Să-L caute, nu a voit!
11 Tot Efraimul e o mică
Precum şi proastă turturică,
Fără pricepere în ea,
Căci a chemat Asiria
Ca să îi vină-n ajutor,
Cu neamul Egiptenilor.
12 Dar oridecâteori se duce
Şi orisprece loc o s-apuce,
Îmi întind laţul peste el,
Şi-am să-l dobor în acest fel,
Ca păsările cerului.
Peste întreg poporul lui,
Necazuri am să-ngrămădesc
Pentru că am să-i pedepsesc,
Aşa după cum, tuturor,
Le-am spus, în adunarea lor.
13 Vai! Vai, de oamenii acei!
Vai, are-a fi atunci, de ei,
Pentru că iată-i, fug de Mine!
Asupra lor, pieirea vine,
Căci necredinţă-au arătat
Faţă de Mine, ne-ncetat.
Aş vrea să-i scap, dar nu sunt buni,
Căci împotrivă-Mi spun minciuni!
14 Iată că strigătul nu vine
Din inima lor, către Mine,
Ci-n aşternuturi doar, oftează
Şi se bocesc, mereu. Turbează,
Căci numai grâu şi must doresc
Şi-n contra Mea se răzvrătesc.
15 Degeaba Eu i-am pedepsit
Sau braţele le-am întărit,
Căci împotriva Mea vădesc
Precum că numai rău gândesc.
16 Iată-i că se întorc ‘napoi,
Dar nu la Cel Prea-Nalt. Apoi,
Precum un arc înşelător,
Se-arată-ntregul lor popor.
Am hotărât ca toţi cei cari
Se dovedesc ai lui mai mari,
Prin sabie, apoi, să cadă,
În ale morţii gheare, pradă,
Din pricina vorbirii lor –
A îndrăznelii vorbelor –
De râs, când se vor fi făcut,
În al Egiptului ţinut.”