1 Iată ceea ce-a prorocit
Cel cari, Isaia, s-a numit.
El se vădea a fi cel care,
Părinte, pe Amoţ, îl are.
Isaia-n ceea ce vestise,
Despre Ierusalim vorbise
Şi despre Iuda. Împăraţi
Au fost atuncea aşezaţi –
În Iuda – Ozia, urmat
De cel care-i Iotam chemat;
Apoi Ahaz a-mpărăţit
Şi Ezechia la sfârşit.
Pe vremea prinsă-n prorocie,
Mai mari ei s-au vădit să fie,
Căci peste Iuda au domnit.
Iată dar, ce a prorocit
Isaia. El a cuvântat:
2 „Pământule – neîncetat –
Şi cerule, luaţi aminte
La ale Domnului cuvinte!
Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Nişte copii am hrănit Eu.
Eu i-am crescut şi i-am vegheat
Dar ei, însă, s-au răsculat
Şi împotrivă-Mi au pornit.
3 Boul îşi ştie – negreşit –
Stăpânul care îl hrăneşte.
La fel, măgarul se vădeşte,
Că îşi cunoaşte-al său stăpân
Şi ieslea-n care-i pune fân.
Dar Israel, precum văd bine,
Nu Mă cunoaşte, căci nu ţine
Seamă de ceea ce i-am spus,
De legile pe cari le-am pus.
4 Vai ţie, neam nenorocit,
Popor rău şi nelegiuit,
Sămânţă de copii stricaţi
Şi de păcate încărcaţi!
Pe Domnul, ei L-au părăsit,
Pentru că L-au dispreţuit,
Întorcând spatele la Cel
Cari îi e Sfânt, lui Israel…”
5 Spuneţi dar, ce pedepse noi
Să vă mai dea Domnul, când voi,
Neîncetat, vă dovediţi
Că sunteţi tot mai răzvrătiţi?
Tot capul e bolnav şi iată,
Pe moarte inima se-arată!
6 Din tălpi, în creştet – ne-ndoios –
Nimic nu este sănătos:
Sunt vânătăi doar, şi răni cari
Sunt carne vie şi sunt mari;
Nu-s strânse şi nu sunt legate;
Cu untdelemn, nu-s alinate.
7 Cetăţile vă sunt lovite,
Arse de foc şi nimicite.
Ţara vă este cotropită
De-ai voşti’ duşmani şi nimicită.
Ogoarele vă sunt prădate:
Ale lor roade sunt mâncate –
Sub ochii voşti’ – căci năvălesc
Străinii şi le pustiesc.
8 Fiica Sionului se-arată,
De mari necazuri, apăsată:
Este ca o colibă-n vie,
Ca o covercă – pe câmpie –
În lanurile semănate
Cu castraveţi, ca o cetate
Care fusese atacată
Şi de vrăjmaşi împresurată.
9 Dacă Domnul oştirilor
Nu ar fi fost cu-al nost’ popor –
Ca să ne lase-o rămăşiţă,
Să nu ne piară-a noastră viţă –
Precum Sodoma ajungeam
Şi cu Gomora semănam.
10 Voi, căpitani ai Sodomei
Şi tu, popor al Gomorei,
Ascultaţi glasul Domnului
Veghind mereu, la Legea lui!
11 Domnul a glăsuit apoi:
„Jertfe voiesc Eu, de la voi?
Grăsimile viţeilor
Sau arderea berbecilor,
Nu-Mi trebuie! Îmi e destul!
De-a voastră jertfă sunt sătul!
Nu vreau sângele ţapilor,
De tauri, sau al oilor!
12 Cine vă cere să veniţi
Ca jertfe să Îmi dăruiţi
Şi curţile să Îmi spurcaţi,
Când vreţi, în faţa Mea, să staţi?
13 Nu-Mi mai daţi daruri de mâncare,
Care nu sunt folositoare,
Căci scârbă Mi se face Mie,
Când voi Îmi dăruiţi tămâie!
Iată, nu mai vreau nici luni noi!
Nu vreau Sabate, de la voi!
Nu vreau nici sărbători în care,
Vă strângeţi toţi, în adunare,
Căci nu mai pot privi, cum ştiţi
Nelegiuirea s-o uniţi
Cu sărbătoarea, ne-ncetat!
14 Lucrul acest M-a supărat
Şi-ajuns-am să urăsc apoi,
Lunile voastre cele noi
Şi praznicele voastre. Iată,
Ele, povară, Mi se-arată
Şi să le sufăr, nu mai pot,
Căci ele M-au scârbit, de tot!
15 Când mâinile vă-ntindeţi voi,
Îmi întorc ochii, iar apoi,
Chiar dacă Mă veţi ruga mult,
Eu n-am să vreau să vă ascult.
N-am să v-ascult, oricât aţi plânge,
Căci pe-ale voastre mâini, e sânge!”
16 „De-aceea zic, să vă spălaţi –
Mereu – şi să vă curăţaţi!
Luaţi faptele voastre rele,
Din faţa Mea! Sfârşiţi, cu ele!
17 Necontenit, să încercaţi
A face bine! Căutaţi
Dreptatea doar! Să-i ocrotiţi
Pe cei care sunt asupriţi!
Dreptate daţi orfanilor,
Şi scut să fiţi văduvelor!”
18 „Totuşi, veniţi să căutăm
Acuma, să ne judecăm” –
Zis-a cuvântul Domnului,
Către întreg poporul Lui.
„Dacă păcatele pe care
Le-aţi făptuit sunt – la culoare –
Precum cârmâzul, negreşit
Cu toate se vor fi albit,
Astfel încât albeaţa lor
Va fi ca a zăpezilor.
Dacă păcatele pe care
Le-aţi făptuit sunt – la culoare –
Roşii ca purpura, doresc –
Asemeni lânii – să le-albesc.
19 Dacă vreţi voi să căutaţi
Poruncile-Mi să le urmaţi,
De rodul cel mai bun din ţară
O să aveţi – toţi – parte, iară.
20 Dar dacă nu Mă ascultaţi,
De sabie veţi fi tăiaţi!
N-aveţi scăpare, negreşit,
Pentru că Domnul a vorbit.”
21 Vai, de cetatea cea frumoasă,
Ce se vădise credincioasă,
Căci a ajuns, curvă, să fie!
Ea a avut credincioşie.
Dreptatea locuia în ea
Şi judecăţi bune avea.
Acum, s-a stins a ei lumină,
Căci ea, de ucigaşi, e plină!
22 Argintul care l-ai avut,
Acum în zgură-i prefăcut,
Iar al tău vin – ales, curat –
Cu apă e amestecat.
23 Mai marii tăi sunt răzvrătiţi
Şi sunt cu hoţii însoţiţi.
Doar mitei, ei îi sunt supuşi
Şi doar de pofte sunt conduşi.
Orfanul n-are ce să cate
La ei, căci nu îi fac dreptate.
Nici pricinile văduvei
Nu pot s-ajungă pân’ la ei.
24 De-aceea, iată ce a spus
Domnul oştirilor, Cel pus
A fi Puternicul pe care
Neamul lui Israel Îl are:
„Ah! Iată – fără îndoială –
Eu le voi cere socoteală,
Celor cari sunt vrăjmaşi ai Mei
Şi Mă voi răzbuna pe ei!
25 Am să-Mi întind, în contra ta,
Mâna şi îţi voi arăta
Cum zgura am să ţi-o topesc
Precum leşia, căci voiesc
Ca părţile de plumb apoi,
Să le îndepărtez de voi.
26 Judecători voi pune iară –
Precum erau odinioară –
Şi sfetnici îţi voi fi făcut,
Precum erau la început.
Apoi, tu ai să ai să fii numită
„Cetatea cea neprihănită
Şi credincioasă”. Negreşit,
27 Sionul fi-va mântuit
Prin judecată, iar acel
Care se va întoarce-n el,
La Dumnezeu va fi primit
Şi prin dreptate mântuit.
28 Cei păcătoşi şi răzvrătiţi,
Cu moartea, fi-vor pedepsiţi.
La fel şi cei ce se vădesc,
Pe Domnul, că Îl părăsesc.
29 Ruşine-o să vă fie-apoi,
De terebinţi-n care voi –
Cândva – plăcerea v-aţi găsit.
De-asemenea veţi fi roşit
Din pricina grădinilor,
Drept cuib al desfătărilor.
30 Veţi fi ca terebintul care
S-a ofilit şi frunze n-are;
Ca o grădină părăsită
Care, de apă, e lipsită;
31 Ca şi un câlţ va fi cel care
Considerat e drept om tare.
Lucrarea lui, de-asemenea,
Ca o scânteie va părea.
Ard împreună, amândoi,
Şi nimeni nu-i va stinge-apoi.