1 Iată ceea ce-a prorocit
Cel cari, Isaia, s-a numit.
El se vădea a fi cel care,
Părinte, pe Amoţ, îl are.
Isaia-n ceea ce vestise,
Despre Ierusalim vorbise
Şi despre Iuda, arătând
Ce fel de vremi vor fi urmând.
2 În lungul drum al timpului,
Muntele Casei Domnului
Are să fie-ntemeiat
Drept cel mai ‘nalt munte aflat
Pe faţa-ntregului pământ,
Iar neamurile câte sânt,
Se vor îngrămădi spre el.
3 Toate popoarele – la fel –
Spre munte, au să se grăbească
Şi-n acest fel au să vorbească:
„Haideţi cu toţi să ne-adunăm
Şi către munte să plecăm,
Căci e muntele Domnului!
Să mergem dar, la Casa Lui,
La Casa Celuia pe care,
Drept Dumnezeu, Iacov Îl are!
Haidem, ca să ne dea poveţe
Şi-ale Lui căi să ne înveţe!”
Căci din Sion are să vie
Legea şi, după cum se ştie,
De la Ierusalim, Cel Sfânt,
Îşi va trimite-al Său cuvânt.
4 El are-a fi Judecător
Al tuturor neamurilor.
Va hotărî sorţii pe care
Îi vor avea multe popoare,
Şi-n felu-acesta, va fi pace.
Din săbii, pluguri, îşi vor face;
Iar fierul suliţelor are
Să se prefacă în cosoare.
Nici un popor nu va avea
De gând, să scoată sabia,
În contra altuia apoi,
Căci nimeni nu va vrea război.
5 Hai vino, tu, aceea care,
Iacov, drept casă-n lume-o are,
Ca să umblăm pe calea Lui
Şi în lumina Domnului!”
6 Căci Dumnezeu Şi-a părăsit
Poporul, care s-a vădit
A fi drept casa cea pe care,
Iacov urmaşe-n lume-o are,
Pentru că el s-a alipit
De idolii din Răsărit.
Dedat e, la vrăjitorie,
La fel ca acea seminţie
Cari e a Filistenilor.
Apoi, cu ai străinilor
Feciori, poporul s-a unit.
7 Comoara lor n-are sfârşit,
Căci aurul şi-argintul sânt
Grămadă, pe al lor pământ.
Plină de cai, e ţara lor
Şi-apoi numărul carelor
Atât de mare se vădeşte,
Încât nimeni nu-l socoteşte.
8 De idoli, ţara lor e plină,
Pentru că oamenii se-nchină
La lucruri care sunt ştiute
Precum că sunt de mâini făcute.
9 Cei mici vor trebui să ştie
Că scoborâţi ei au să fie
Şi că smeriţi vor fi cei cari
Se dovedesc a fi mai mari.
Cu toţi să fie-ncredinţaţi,
Precum că nu vor fi iertaţi.
10 „Intră în stânci şi sapă până
Te vei ascunde în ţărână,
Pătruns de frica Domnului
Şi de mărimea slavei Lui!”
11 Omul – atunci – neîndoios –
Îşi va pleca privirea-n jos,
Iar semeţia omului
Precum şi îngâmfarea lui
Vor fi smerite, negreşit.
Când acea zi va fi venit,
Doar Domnu fi-va înălţat.
12 Atunci se va fi arătat
Cum că Domnul oştirilor
E împotriva tuturor
Celor cari mândri se vădesc
Sau cari trufaşi se dovedesc;
E împotriva celor care
Doresc, mereu, doar înălţare.
Aceştia fi-vor înfruntaţi
Şi vor ajunge-a fi plecaţi.
13 E împotriva cedrilor
Cei falnici şi-a stejarilor
Care sunt ai Libanului
Şi-asemeni ai Basanului;
14 E împotriva munţilor
Cei mari şi a dealurilor
Care, mereu, se semeţesc
Căci falnice se dovedesc;
15 Potrivnic e turnurilor
Şi-asemenea zidurilor
Care înalte se vădesc
Şi tot mereu se semeţesc;
16 E împotriva tuturor
Corăbiilor mărilor
Care în Tarsis sunt aflate
Şi-a lucrurilor minunate
Care astfel au fost făcute,
Încât sunt, la privit, plăcute.
17 Mândria omului vădită,
În acea zi, va fi smerită.
Trufia lui nemăsurată,
În acea zi, va fi plecată,
Pentru că fi-va înălţat
Doar Domnul nostru, ne-ncetat.
18 Toţi idolii aflaţi în ţară,
În ziua ‘ceea, au să piară.
19 În peşterile cele-adânci,
Care-s aflate printre stânci,
Şi-n crăpăturile pe care
Faţa pământului le are,
Toţi oameni au să voiască –
Atunci – să se adăpostească,
Mânaţi de frica Domnului
Şi slava măreţiei Lui,
Căci Domnul are să pornească,
Pământul, să îl îngrozească.
20 În ziua ‘ceea, nimenea –
Nevoie – nu va mai avea
De idoli, căci vor fi zvârliţi
La şobolani şi nimiciţi
Toţi idolii cei cunoscuţi,
Din aur sau argint făcuţi.
Pradă a liliecilor,
Vor fi idolii tuturor;
21 În peşterile cele-adânci,
Ce sunt aflate printre stânci,
Şi-n crăpăturile pe care
Faţa pământului le are,
Toţi oameni au să voiască –
Atunci – să se adăpostească,
Mânaţi de frica Domnului
Şi slava măreţiei Lui,
Căci Domnul are să pornească,
Pământul, să îl îngrozească.
22 Să nu vă-ncredeţi, niciodată,
În oameni, pentru că ei – iată –
În nări au numai o suflare.
Ce fel de preţ dar, omul are?