1 Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie
Peste Egipt, căci se arată
Că împotrivă-i e-ndreptată.
Iată că Domnul călăreşte
Pe un nor iute şi soseşte
În al Egiptului ţinut.
Înspăimântaţi, când L-au văzut,
Toţi idolii Egiptului
Au tremurat în faţa Lui,
Iar Egiptenii – dintr-odată –
Şi-au simţit inima-nmuiată.
2 „Pe Egipteni am să-i adun,
Îi înarmez şi-apoi îi pun
Ca să se bată între ei.
În acel timp, oameni-acei
Se vor lupta frate cu frate,
Şi-apoi cetate cu cetate.
Prietenul o să se bată
Cu-al său prieten de îndată,
Pentru că o împărăţie,
În contra altei o să fie.
3 Duhul din Egipteni-acei
Are să piară-atunci din ei,
Iar al lor sfat am să-l lovesc
Degrabă, şi-am să-l nimicesc.
Poporul Egiptenilor
Va cere sfat idolilor.
Îi va-ntreba pe vrăjitori,
Îi va-ntreba pe ghicitori
Şi-i va-ntreba – de bună seamă –
Pe-aceia care, morţii, cheamă.
4 Egiptul îl voi fi lăsat
În mâna unui împărat
Care, de milă, e lipsit
Şi-aspru, din fire, s-a vădit.
El îi va fi stăpânitor” –
A zis Domnul oştirilor.
5 Apele mării vor seca
Şi-atunci râul se va usca,
6 Iar apele cele pe care
Ţara Egiptului le are,
De-ndat’ au să se împuţească,
Canalele-au să se golească,
Iar trestia se veştejeşte
Şi pipirigul se-ofileşte.
7 Livezile Egiptului,
De lângă malul Nilului –
Chiar lângă-mbucătura care
O face râul lângă mare –
Se vor preface în ţărână.
Are să se usuce până
Şi apa-n matca râului.
Ogoarele Egiptului,
Cu ale lor grâne bogate,
Pier, în nisipuri, înecate.
8 Pescarii gem şi-au să bocească
Cei care au să pescuiască
În apa râului. Toţi cei
Care întind mreje, şi ei
Se vor boci, nemângâiaţi.
9 Apoi, cei care-s învăţaţi
A face inul dărăcit,
Precum şi cei care-au urzit
Albele pânze, ruşinaţi
Vor fi atuncea. Întristaţi
10 Fi-vor ai ţării domnitori,
Iar simbriaşii lucrători
Vor avea inima amară,
Căci nu va fi de lucru-n ţară.
11 Cei ce-n Ţoan vor stăpâni,
Atuncea vor înebuni,
Iar sfetnicii cei înţelepţi –
Cari se vădeau cei mai deştepţi,
Din slujba Faraonului –
Au să îşi piardă-n faţa lui
Înţelepciunea arătată
Şi proşti vor fi ei, dintr-odată.
„Dar oare, cum de îndrăzniţi,
Lui Faraon să îi vorbiţi
Şi să îi spuneţi mai apoi:
„Fii de-nţelepţi doar, suntem noi,
Venind din vechii împăraţi
Ce-au fost aici încoronaţi!”?”
12 „Unde-ţi sunt oameni deştepţi?
Unde sunt ai tăi înţelepţi?”
„Să vină, să le porunceşti
Descoperiri dumnezeieşti
Să-ţi facă şi să te-nştiinţeze
Despre ce are să urmeze,
Ca să ştii astfel, negreşit,
Tot ceea ce a pregătit
Acum Domnul oştirilor,
În contra Egiptenilor.
13 Cei ce-n Ţoan au stăpânit,
Cu toţii au înnebunit,
Iar cei din Nof – fără-ndoială –
În tot ceea ce spun, se-nşală.
De-asemenea, aceia cari
Sunt peste seminţii mai mari –
Conduşii fiind de a lor fire –
Duc tot Egiptu-n rătăcire.
14 Domnul a pus – fără-ndoială –
În toţi, un duh de ameţeală,
Spre-a fi Egiptul clătinat
Asemenea unui om beat.
15 Egiptul nu va mai avea,
Pe lângă el, pe nimenea
În stare ca să socotească
Şi-apoi, ceva să-nfăptuiască,
Căci cap, el nu va mai avea,
Nici coadă de asemenea,
Nici trestii, nici ram de finic.
El nu va mai avea nimic.
16 Ca o femeie o să fie
Egiptul, când are să vie
Timpul acela. Tremur mare,
Îl va-ncerca pe fiecare,
Când va vedea asupra lui,
Braţul întins al Domnului.
17 Atunci, chiar a lui Iuda ţară,
O grozăvie, o să pară
Pentru Egipt. Dacă cumva,
O să vorbească cineva
Despre această ţară, iată,
Se îngrozeşte, dintr-odată,
Din pricine întemeiate
Pe hotărârile luate
De către Cel care, mereu,
E al oştirii Dumnezeu.
18 În vremea care va să vie,
Doar cinci cetăţi au să mai fie,
În al Egiptului ţinut,
În care să se fi putut
Vorbi în limba cea pe care
Ţara Canaanului o are.
Dintre acestea, una – iată –
„A nimicirii” e chemată!
19 În al Egiptului ţinut,
În acel timp, va fi făcut
Un stâlp – pus chiar lângă hotar –
Precum şi un mare altar,
Cari fi-vor ale Domnului.
Altarul Său şi stâlpul Lui
Vor fi – pentru întreaga fire –
Un semn, precum şi-o amintire,
20 Iar pentru Cel cari, tot mereu,
E al oştirii Dumnezeu,
Acestea vor avea să fie
Un semn, precum şi-o mărturie –
În al Egiptului ţinut –
Pentru tot ceea ce-a făcut.
Poporul fi-va, negreşit –
În vremea ‘ceea – asuprit
Şi apăsat de un jug greu.
Îl va striga pe Dumnezeu
Şi-atuncea, un mântuitor –
Care-i va fi apărător –
Are să îi trimită El
Şi îl va izbăvi astfel.
21 Apoi, Domnul oştirilor,
În faţa Egiptenilor,
O să Se facă cunoscut,
Fiind – astfel – de toţi, ştiut.
Îi va aduce fiecare,
Jertfe şi daruri de mâncare,
Iar juruinţele făcute,
În faţa Lui, vor fi ţinute.
22 După ce are să-i lovească,
Domnul o să-i tămăduiască
Pe Egipteni, iar ei – apoi –
Se vor întoarce înapoi
La Domnul, dându-I ascultare,
Şi-au să primească vindecare.
23 Un drum, Egiptul va avea –
Atunci – până-n Asiria.
Pe el va merge Egipteanul
Şi va veni Asirianul,
Căci împreună, amândoi,
Vor sluji Domnului apoi.
24 În acea vreme, Israel,
Al treilea o să fie el,
Unit fiind cu Egiptenii
Precum şi cu Asirienii,
Ca şi o binecuvântare
Dată de Dumnezeu Cel tare,
În mijlocul ăstui pământ.
25 Atunci, va zice Domnul Sfânt:
„Să fie binecuvântat
Întreg Egiptul, ne-ncetat,
Căci el este poporul Meu.
Voi binecuvânta mereu,
De-acuma, şi Asiria,
Pentru că e lucrarea Mea.
Să fie binecuvântat
Şi Israel, neîncetat,
Pentru că întreg neamul lui
E moştenirea Domnului!”