1 Către pustia mării, iată,
E prorocia îndreptată.
Precum porneşte-o vijelie
Din miazăzi, are să vie
Şi el, din ţara-nfricoşată,
Trecând pustia neumblată.
2 Un vis grozav m-a răscolit
Şi multe mi-a descoperit.
Asupritorul asupreşte,
Pustiitorul pustieşte.
„Elamule, hai, suie-te!
Tu, Medio, hai, scoală-te
Şi împresoară! Am să fac
După cum este al Meu plac
Şi va-nceta oftarea lor” –
A zis Domnul oştirilor.
3 Când aste lucruri le-am văzut,
Inima mea s-a şi umplut
De mari nelinişti. De îndat’,
Nişte dureri m-au apucat,
Asemenea celor pe care
Doar ceasul naşterii le are.
De zvârcoliri, nu am putut
Să mai aud. Nici n-am văzut
Nimic, căci m-a împiedicat
Tremurul ce m-a apucat.
4 Inima-mi bate tot mai tare,
Iar groaza-mi intră-n mădulare.
Noaptea plăcerilor se-arată
A fi de spaime-nveninată.
5 Ei întind masa şi se-aşează,
În timp ce străjile veghează.
În jurul mesei, cu toţi stau,
Mănâncă liniştiţi şi beau…
Însă de-odat’, s-a auzit
Un strigăt care-a poruncit:
„Sus voievozi, şi fiecare
Să-şi ungă scutul ce îl are!”
6 Căci iată ce mi-a poruncit
Domnul, atunci când mi-a vorbit:
„Du-te acuma şi aşează,
Degrabă, un străjer, de pază.
Acesta, grijă, va avea,
Să-ţi spună tot ce va vedea.”
7 El s-a suit pe o-nălţime
Şi-a văzut multă călărime.
Pe cai veneau, doi câte doi;
La fel şi pe măgari apoi;
Şi pe cămile, se zăreau
Că tot doi câte doi erau.
Străjerul, neclintit, a stat
Şi-apoi, atent, a ascultat.
8 După aceea, ca un leu,
El a strigat: „În turnul meu,
Doamne, de pază eu am stat,
Noapte de noapte, şi-am vegheat!
9 Mulţi călăreţi, eu am zărit,
Doi câte doi cum au venit.”
Apoi, străjerul a luat
Cuvântul iar, şi a strigat:
„Iată acuma, am văzut
Că Babilonul a căzut!
Toate icoanele-s sfărmate
Ş, la pământ sunt aruncate!”
10 Popor al meu – cari ai luat
Parte, când eu am secerat
Grâul din arii – ţi-am vestit
Ceea ce eu am auzit
Din partea Celui cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu,
Din partea Domnului, pe care,
Israel, Dumnezeu, Îl are.
11 Această prorocie, iată,
Asupra Dumei e-ndreptată.
De la Seir, în acest ceas,
Mi s-a strigat: „Cât a rămas,
Străjerule, pân’ au să vină
Zorii cu dalba lor lumină?
Străjerule, mai e mult oare,
Până când soarele răsare?”
12 „Iată că dimineaţa vine,
Dar noaptea – încă – se mai ţine” –
A zis străjerul. „Dacă vreţi
Să mă-ntrebaţi, voie aveţi.
Acum, întoarceţi-vă dar,
Şi-apoi veniţi să-ntrebaţi iar.”
13 Această prorocie, iată,
E spre Arabia-ndreptată.
Cei care din Dedan plecară
Îşi vor petrece noaptea-afară,
În tufele Arabiei,
Căci negustori în cete-s ei.
14 Grăbiţi-vă, apă să daţi
La cei care sunt însetaţi!
Locuitori din Tema, voi
Daţi pâine la fugari, apoi!
15 Căci iată, toţi fugari-acei
Fug dinaintea sabiei,
De arcul care s-a-ncordat
Şi cari săgeţi a aruncat.
Fuge-a lor ceată-nspăimântată,
De lupta cea înverşunată.
16 Domnul la mine a venit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Încă un an – cum e cel care
Un simplu simbriaş îl are –
Şi o să fie nimicită
Întreaga slavă strălucită,
Pe cari Chedarul – azi – o are.
17 Dintre arcaşii cei pe care
El îi avea în acel ceas,
Foarte puţini vor fi rămas.”
Lucrul acesta, negreşit,
Are să fie împlinit,
Căci astfel a vorbit Acel
Cari îi e Domn, lui Israel.