1 Aceasta e o prorocie,
Privind lucruri ce au să vie,
Pe lunga vremurilor cale,
Peste-a vedeniilor vale.
„Ce s-a-ntâmplat, de vă grăbiţi,
Pe-acoperiş să vă suiţi
2 Voi, din cetatea cea frumoasă,
Zglobie şi gălăgioasă?
Iată, ai tăi morţi n-au să piară
Ucişi de sabie, afară,
Şi nici în luptă, înfruntând
Vrăjmaşi-n iureş atacând.
3 Ci căpeteniile tale
Fug împreună. A lor cale
E, însă, de arcaşi tăiată.
Locuitorii tăi, deodată,
Se pomenesc prinşi de război
Şi robi ajung a fi apoi,
Deşi încearcă fiecare
Să fugă către larga zare.
4 De-aceea zic: „Nu vă uitaţi
La mine, ci să mă lăsaţi
Să plâng amar. Nu stăruiţi
Mângâietori ai mei să fiţi,
Pentru necazul cel pe care
Sărmanul meu popor îl are!
5 Căci este-o zi de-nvălmăşire
Şi de necaz şi de zdrobire,
Trimisă de Cel cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu,
Peste-a vedeniilor vale.
Cad toate zidurile tale,
Iar ţipătul durerii crunte
Urcă din vale, către munte.
6 Elamul poartă tolbe-n spate,
Cari cu săgeţi sunt încărcate,
Iar luptători şi călăreţi
Înaintează îndrăzneţi.
Chirul, apoi, se pregăteşte
Şi grabnic scutu-şi dezveleşte.
7 Văile cele minunate
De care-acum sunt înţesate,
Iar călăreţii adunaţi,
Pentru bătaie-s înşiraţi
Şi-s gata de război, în vale,
Chiar lângă stâlpii porţii tale.
8 Silite-s şanţurile care,
În Iuda, sunt de apărare;
În astă zi sunt cercetate
Şi armăturile aflate
În casa ‘ceea minunată
Cari, „a pădurii”, e chemată.
9 Voi, la spărturile aflate
Astăzi, la David în cetate –
Cari multe se vădesc – priviţi
Şi căutaţi ca să opriţi
Apele iazului de jos.
Veţi număra, neîndoios,
10 În urmă, casele pe care
Ierusalimu-n el le are,
Să ştiţi pe cari să le stricaţi,
Pietre, din ele, să luaţi,
Pe care să le folosiţi
Ca zidul să îl întăriţi.
11 Sunt două ziduri, unde voi –
Chiar între ele – vreţi apoi,
Să faceţi o cămară mare,
Să puteţi strânge apa care
E-n iazul vechi. Dar nu voiţi,
Cu nici un chip, ca să priviţi
Către Cel care a făcut
Totul, aşa precum a vrut,
Către Cel care-a pregătit
Lucrul acest şi l-a-mplinit.
12 Şi totuşi, Cel care, mereu,
E al oştirii Dumnezeu,
Iată că-n acea zi vă cheamă
Să plângeţi şi – de bună seamă –
Cu pumni-n piept să vă loviţi,
Încinşi numai în saci să fiţi
Şi capul ras să îl aveţi.
13 Dar iată-n schimb, voi ce faceţi:
E – peste tot – doar veselie
Şi strigăte de bucurie!
În orice loc, se taie oi
Şi se înjunghie mulţi boi.
Ospeţe mari, oamenii ţin.
Carne mănâncă şi beau vin,
Spunându-şi unul altuia:
„Hai să mâncăm cât vom putea
Şi să bem vin – cât mai trăim –
Pentru că mâine-o să murim!”
14 Însă, Cel care, tot mereu,
E al oştirii Dumnezeu,
Mie mi S-a descoperit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Află că nu va fi iertată
Nelegiuirea arătată,
Până când nu o să muriţi.
De-aceea, fi-veţi înghiţiţi
De locuinţa morţilor” –
A zis Domnul oştirilor.
15 Aşa a spus cel cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu:
„Du-te pân’ la curteanu-acel –
La Şebna. Dregător e el,
În casele împărăteşti.
16 În felu-acesta să-i vorbeşti:
„Spune-mi, ce ai aici, la tine?
Să îmi mai spui şi pentru cine,
Acest mormânt, tu l-ai făcut?”
Sus – pe-nălţime – am văzut
Că un mormânt şi-a pregătit
Şi-o locuinţă şi-a scobit
17 În stâncă. Însă, Domnul are,
Cu o aruncătură tare,
Să te azvârle, de îndat’,
Din acest loc. Vei fi luat
Şi ca un ghem vei fi-nvârtit.
18 Asemeni unei mingi, zvârlit
Tu ai să fii, pe un pământ
Întins, care-ţi va fi mormânt.
Carele tale minunate,
Acolo fi-vor adunate.
Tu eşti ocara cea pe care
Casa stăpânului o are!
19 De-aceea, tu nu vei mai sta
Peste dregătoria ta,
Ci te va smulge, negreşit,
Domnul şi fi-vei izgonit.
20 „Află că-n ziua ‘ceea, Eu
Îl voi chema pe robul Meu,
Pe Eliachim – acela care,
Pe Hilchia, părinte-l are –
21 Pentru că iată ce-am să fac:
Cu tunica ta îl îmbrac;
Am să-l încing cu brâul tău
Şi am să pun, în braţul său,
Puterea pe care-o aveai
Când dregător tu te aflai.
Precum un tată va fi el,
Pentru Ierusalim. La fel,
Şi pentru Iuda va fi tată.
22 Pe al său umăr, aşezată
Are a fi cheia pe care
Casa lui David doar o are.
Atuncea când el va deschide,
Nimeni nu va putea închide.
Apoi, când el o să închidă,
Nimenea n-o să mai deschidă.
23 Am să-l împlânt ca pe-un drug mare
Care e pus într-un loc tare.
Un jilţ de slavă o să fie,
La al său tată-n seminţie.
24 Pe el, o să se sprijinească
Întreaga slavă pământească
A caselor celor pe care,
În lume, tatăl său le are,
Precum şi-odraslele acele
Care-s alese, cât şi cele
Cari de ocară s-au vădit.
Pe el, se vor fi sprijinit
Sculele cele mici rămase,
Atât lighene, cât şi vase.”
25 În ziua ‘ceea, drugul care
Era-mplântat într-un loc tare,
Are să fie-ndepărtat,
Căci va fi scos şi-apoi, tăiat.
Drugul acela va cădea
Şi-atunci povara ce şedea
Asupra lui, va fi zdrobită.
Ea o să fie nimicită
De către Cel care, mereu,
E al oştirii Dumnezeu.
Lucrul acest va fi-mplinit,
Pentru că Domnul a vorbit.”