1 Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie
Asupra Tirului, căci iată
Că împotrivă-i e-ndreptată.
Plângeţi corăbii, cari veniţi
Din Tarsis, şi vă tânguiţi,
Căci Tirul fost-a dărâmat!
Acolo, totu-i spulberat
Şi-acuma Tirul nu mai are
Nici case, nici porţi la intrare!
Vestea aceasta o primim
Din depărtare, din Chitim.”
2 Voi cari, pe ţărmuri, locuiţi,
Cuprinşi de groază amuţiţi,
Pentru că voi toţi i-aţi văzut
Pe-aceia care-au străbătut
Marea, căci negustori erau
Şi – din Sidon – la voi veneau!
3 Iată că grâul Nilului
Şi secerişul râului,
Care – pe ape mari – venea,
Este venitul ce-l avea,
Căci târg a fost, înfloritor,
Al tuturor neamurilor.”
4 „Sidonule, ia seama bine!
Ia seama şi fie-ţi ruşine!
Ascultă dar, ce vrea să-ţi spuie
Marea şi-a mării cetăţuie:
„Iată că eu nu am avut
Dureri de faceri. N-am născut.
Fete să cresc, n-a trebuit
Şi nici tineri să fi hrănit.”
5 În al Egiptului ţinut –
Când se va şti că a căzut
Cetatea Tirului – de-ndat’
Toţi vor fi prinşi de tremurat,
6 Zicând: „La Tarsis, să veniţi
Voi toţi cei care locuiţi
Pe ţărm şi-apoi, bociţi-vă,
Mereu, şi tânguiţi-vă!
7 Asta-i cetatea voastră, care
Obârşie-n vechime-şi are,
Iar veselia se vădea
Că şi-a făcut sălaş în ea.
Picioarele ce-o sprijineau,
Până departe o purtau.
8 Dar cine-a fost Acela care
S-a dovedit a fi în stare
Să hotărască-n acest fel,
În contra Tirului, când el
Fusese un împărţitor
Al tuturor cununilor,
Când nişte voievozi păreau
Cei care negustori erau
Şi când cei care-au locuit,
În el, mereu s-au dovedit
Drept oamenii cei mai bogaţi
Care sunt pe pământ aflaţi?
9 Domnul oştirilor e Cel
Care a hotărât astfel,
Să ruşineze – negreşit –
Tot ceea ce a strălucit
Şi să-i smerească pe cei cari
Erau, peste pământ, mai mari.
10 „Fiică a Tarsisului, iată,
Poţi a străbate ţara toată
Asemeni apelor din râu,
Căci nu te strânge nici un brâu!
Eşti ca şi Nilu-n drumul său,
Căci nu ai jug pe gâtul tău!
11 Domnul Şi-a-ntins, în largul zării,
Braţul, spre necuprinsul mării,
Iar împăraţi-au tremurat.
Apoi, din cer, porunci a dat,
Cerând să fie nimicite
Cetăţile-n Canaan zidite,
12 Spunând aşa: „Iată, de-acum,
N-ai să te bucuri nicidecum
Tu care fost-ai dovedită
A fi fecioară necinstită,
Tu, fiică a Sidonului!
Scoală, şi-n a Chitimului
Ţară, să mergi să-ţi cauţi tihnă!
Dar nu ai să găseşti odihnă.
13 Iată, neamul Haldeilor –
Cari nu fusese un popor,
Care, aşa precum se ştie,
A locuit doar în pustie,
Neam pentru care-ntemeiară
Cei din Asiria, o ţară –
În Tir a mers, a ridicat
Turnuri şi-apoi a dărâmat
Palatele cele domneşti
Şi casele împărăteşti.”
14 Plângeţi corăbii cari veniţi
Din Tarsis, şi vă tânguiţi,
Căci cetăţuia cea iubită,
Acuma, este nimicită.”
15 Pe ale timpului poteci,
Au să se scurgă şaptezeci
De ani apoi, vreme în care
Va fi lăsată în uitare
Cetatea Tirului. Acum,
Anii aceştia sunt precum
E viaţa unui împărat.
Când timpul se va fi-ncheiat,
Cu Tiru-apoi are să fie
Asemenea precum se ştie
Că fost-a şi femeia care
E aşezată în cântare
Şi despre care cântul spune:
16 „Ia-ţi hainele cele mai bune,
Ia-ţi harfa, iar apoi străbate,
Cântând, întreaga ta cetate.
Pentru că eşti o curvă care
Acoperită-i de uitare,
Îţi cântă cântecele bine,
Să-şi amintească toţi, de tine.”
17 Cei şaptezeci de ani vor trece,
Iar ceea ce se va petrece
Cu Tirul, e asemuit
Cu acel cântec amintit,
Căci Domnul îl va cerceta,
Iar el, din nou, se va sălta,
Ajungând iar, cum e ştiut
Precum că fost-a în trecut.
Împărăţiile ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Mari legături, în timpu-acel,
Au ca să lege iar, cu el.
18 Dar plata şi câştigul lui,
Vor fi-nchinate Domnului.
Averea astfel dobândită
Nu va fi strânsă şi păzită,
Ci ea are să fie dată
Pentru o hrană-mbelşugată
Şi pentru haine strălucite
Ce au să fie folosite
De toţi locuitorii lui,
Cari stau în faţa Domnului.