1 Iată că Domnul pustieşte
Ţara – acum – şi risipeşte
Locuitorii locului.
2 Cum s-a-ntâmplat preotului,
O să se-ntâmple tuturor
Celor care sunt din popor.
Stăpânul va avea şi el,
A slugii soartă, iar – la fel –
Stăpâna va păţi – şi ea –
Precum slujnica ce-o avea.
De-asemenea, cumpărătorul
Va fi la fel ca vânzătorul,
Iar cel care-mprumut a dat,
Ca şi cel cari s-a-mprumutat,
Căci cel ce dă va fi la fel
Ca şi cel ce-i dator la el.
3 Întreaga ţară-i pustiită –
De tot – şi este părăsită,
Pentru că Domnul a dorit
Lucrul acesta, negreşit.
4 Întreaga ţară e mâhnită
Şi de puteri este sleită.
Locuitorii ei tânjesc.
Fără putere se vădesc
Toţi dregătorii ei cei cari,
Peste popor, sunt puşi mai mari.
5 Toate s-au întâmplat deodată,
Pentru că ţara e spurcată
De cei care o locuiesc.
Oameni-aceştia nu păzesc
Legile care au fost date.
Poruncile au fost călcate,
Iar legământul – pus să fie
Un legământ pentru vecie –
L-au rupt. De el, nu le-a păsat
Ci în picioare l-au călcat.
6 Tocmai de-aceea, ţara lor
Supusă e blestemelor,
Iar ei – acum – sunt pedepsiţi,
Căci s-au vădit nelegiuiţi.
Un număr mic, doar, va putea
În ţară a mai rămânea,
Dintre cei care – astăzi – sânt
Locuitori pe-al ei pământ.
7 Trist şade mustul – părăsit –
Iar viile s-au veştejit.
Acei care s-au arătat
Veseli, suspină ne-ncetat.
8 Tace glasul timpanelor.
Sfârşită-i desfătarea lor.
Gălăgioasa veselie
S-a stins. A harfei bucurie
A încetat, de-asemenea.
9 Nu se mai cântă când se bea
Vinul cel bun. Aceia cari
Băut-au doar băuturi tari,
Nu le mai beau, căci li se pare –
Acum – că ele sunt amare.
10 Cetăţile sunt dărâmate,
Iar casele sunt încuiate.
Pustii sunt casele acele,
Căci nimeni nu mai intră-n ele.
11 Afară se-aud glasuri care
Cer vin. Nu-i nici o desfătare
12 În ţară, numai pustiirea
S-a-ntins şi stăpâneşte firea.
E pustiire în cetate,
Iar porţile sunt dărâmate.
13 În ţară este ca atunci
Când scuturat este, în lunci,
Măslinul, sau precum se ştie
Că este la cules, în vie,
Când mai rămân ciorchini uitaţi
Cari pe mlădiţe sunt lăsaţi.
14 Cei care au să mai rămâie
Vor chiui de bucurie,
Iar de pe ţărmul mării – iată –
Are să fie lăudată
Doar măreţia Domnului.
15 „Să proslăviţi Numele Lui,
Acolo unde se vădeşte
Cum că lumina străluceşte!
Aduceţi laude, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu!
Ostroavele aflate-n mare
Să caute, fără-ncetare,
Să-L preamărească pe Acel
Cari îi e Domn, lui Israel!”
16 Din marginile de pământ,
Aud cum vine acest cânt:
„Slavă celui neprihănit!”
Dar eu îmi spun, necontenit:
„O, vai de mine! Sunt pierdut!”
Jefuitorii au căzut
Asupra prăzi-nverşunaţi
Şi jefuiesc netulburaţi.
17 Groaza şi groapa se-nsoţesc
Cu laţul şi-apoi îl lovesc
Pe cel ce-n ţară locuieşte!
18 Cel cari, de groază, se fereşte,
Fugind să se adăpostească,
În groapă o să nimerească.
Cel cari, din groapă, se ridică,
Drept pradă laţului îi pică,
Iar stăvilarele închise,
Care sunt sus, vor fi deschise
Şi clătinat are să fie
Pământu-ntreg, din temelie!
19 Pământul este sfărâmat:
Se rupe şi este crăpat.
20 Se clatină din temelie
Ca şi un om prins de beţie.
Colibă tremurând în vânt,
Pare acest întreg pământ.
Cade; păcatul îl apasă;
Să se ridice, nu-l mai lasă.
21 În ziua ‘ceea, Domnul are
Să pedepsească oastea care
Se află sus, iar pe pământ,
Pe-aceia cari împăraţi sânt.
22 Aceştia vor fi strânşi apoi,
Vor fi luaţi prinşi de război
Şi au să fie-ntemniţaţi
În gherle, unde-or fi lăsaţi
Mai multe zile-nlănţuiţi,
‘Nainte de-a fi pedepsiţi.
23 Luna va fi acoperită,
Căci de ruşine-i învelită,
Iar soarele, în răsărit
De groază fi-va-nvăluit.
Atunci, Domnul oştirilor
Are a fi cârmuitor
Pe muntele Sionului,
În a Ierusalimului
Cetate. Ca un împărat,
În strălucire-nveşmântat
Şi-n toată slava Domnului,
Va sta cu cei bătrâni ai Lui.