1 O, Doamne, al meu Dumnezeu,
Pe Tine Te înalţ, mereu!
Numele Tău, neîncetat,
De mine fi-va lăudat,
Căci mari lucrări ai săvârşit.
Planuri măreţe ai urzit
Mai dinainte, şi-ai vegheat
Asupra lor, neîncetat,
Înfăptuite ca să fie,
La timp şi cu credincioşie.
2 Căci Babilonul, am văzut
Că-n dărmături l-ai prefăcut.
Morman de pietre a rămas
Din el, în acest ultim ceas,
Căci cetăţuia întărită
E o ruină părăsită.
Iată, cetatea minunată –
Cetatea cari a fost odată,
Cetate a străinilor –
E, spre mirarea tuturor,
Din temelie, nimicită
Şi nu va fi, din nou, zidită.
3 De-aceea Doamne, Te slăvesc
Popoarele şi Te măresc,
Iar orice neam – de bună seamă –
De Tine ştie să se teamă.
4 Căci Tu ai fost loc de scăpare,
Pentru cel cari – putere – n-are
Şi pentru cel nenorocit.
Un adăpost Te-ai dovedit,
În care oamenii se-adună
În vremurile de furtună.
Eşti un umbrar cari izbăveşte
De arşiţa ce dogoreşte.
Iată, suflarea cea pe care
Omul asupritor o are,
Drept vijelie se vădeşte,
Care în ziduri greu loveşte.
5 Aşa precum e domolită
Căldura care-i izbucnită
Într-un pământ ce e încins,
La fel şi Tu, Doamne, ai stins
Zarva străinilor, în ţară.
Cum e căldura cea de vară
Înăbuşită de un nor,
Ale asupritorilor
Cântări de biruinţă, iată,
Şi ele fost-au, dintr-odată,
Înăbuşite. Nu mai sânt,
Nu mai răsună al lor cânt.”
6 Acum, Domnul oştirilor
A pregătit popoarelor,
Pe acest munte, ospăţ mare,
Unde primi-vor fiecare,
Bucate bune şi gustoase,
Pline de măduvă, miezoase.
De vinuri vechi şi limpezite,
Acestea fi-vor însoţite.
7 De Domnul, pe-acest munte, iată,
Are să fie-nlăturată
Marama ce acoperea
Popoare şi cari le-nvelea
Pe neamurile care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
8 Căci nimicită o să fie
Moartea, atunci, pentru vecie,
Iar lacrimile feţelor
Şterse vor fi. Al Său popor
Are să scape de povara
Pe care i-o dădea ocara
Ce o purta necontenit,
Pentru că Domnul a vorbit.
9 În acea zi, când se adună,
Poporu-ntreg are să spună:
„Acesta este Dumnezeu,
În cari ne-am încrezut mereu,
Ca mântuire să primim!
Acum, hai să ne veselim
În mântuirea cea pe care
A dat-o pentru fiecare!
10 Iată că mâna Domnului
Şade asupra muntelui.
Moabul, însă, e călcat,
Precum un pai, neînsemnat,
În bălegar a nimerit
Şi de picioare e zdrobit.
11 Din mijlocul băltoacelor,
Îşi va întinde, rugător,
Mâinile lui, ca să se scoată,
Asemeni celui cari înoată;
Dar Domnu-i spulberă mândria
Şi-i nimiceşte dibăcia.
12 El surpă tot ce-ai înălţat
Şi la pământ este culcat
Zidul pe care l-ai făcut,
Căci în ţărână-i prefăcut!”