1 Atunci – în ziua ‘ceea – are
Ca să se cânte o cântare,
Pe plaiurile minunate
Aflate-n Iuda: „O cetate
Avem, acuma” – au să spună
Cuvintele ce-au să se pună
În acel cântec. „Ea e tare,
Iar Dumnezeul nostru are
Ca mântuire să ne dea.
Zid de-apărare, ne e ea.
2 Deschideţi porţile de jos,
Să intre neamul credincios,
Neam care e neprihănit.
3 Celui care a dovedit
Inimă tare, Tu îi dai
Pacea pe cari doar Tu o ai,
Pentru că Tu Doamne-ai văzut
Că el, în Tine, s-a-ncrezut.
4 A voastră-ncredere să fie
În Dumnezeu, pe veşnicie,
Căci El este nemuritor
Şi-i Stâncă a veacurilor.
5 Pe cei cari pe-nălţimi au stat
I-a risipit şi-a răsturnat –
Apoi – cetatea cea-ngâmfată.
Jos, la pământ, a fost culcată
Şi tăvălită în ţărână,
De-a Domnului temută mână.
6 Picioarele săracilor
Calcă pe ea. Sub paşii lor,
Cetatea geme, apăsată,
Căci e de oropsiţi călcată.
7 Neprihănirea e cea care
Este, pentru cel drept, cărare.
Tu, cari fără prihană eşti,
Cărarea lui, s-o netezeşti.
8 De-aceea Doamne, Te-aşteptăm,
Pentru că vrem să Te urmăm,
Iar calea judecăţii Tale,
Voim să fie-a noastră cale.
Sufletul nost’, nemângâiat,
Suspină Doamne, ne-ncetat,
După Numele Tău cel Sfânt,
Precum suspină-al Tău pământ.
Plin de suspine, el va sta
S-aştepte pomenirea Ta.
9 Noapte de noapte, îmi tânjeşte
Sufletul meu, căci Te doreşte.
Eşti căutat de duhul meu,
În mine Doamne, tot mereu,
Când judecăţile Îţi sânt
Îndeplinite, pe pământ.
Toţi cei de pe a lumii faţă,
Ce este drept, atunci învaţă.
10 Dacă iertare-ai dăruit
Celui cari rău s-a dovedit,
Totuşi acesta nu învaţă
A fi neprihănit în viaţă,
Ci se dedă numai la rău,
Cu toate că în jurul său,
În ţară, peste toată firea,
Domneşte doar neprihănirea.
El nu se uită-n drumul lui,
La măreţia Domnului.
11 Nu vede omul care-i rău,
Cât e de tare braţul Tău.
Dar pân’ la urmă, va vedea
Râvna pe care-o vei avea
Pentru al Tău popor şi-ndat’
Are să fie ruşinat.
Focu-i va arde pe cei răi,
Cari se vădesc duşmani ai Tăi.
12 Cu pace, ne învredniceşti,
Pe noi, Tu Doamne, şi voieşti
Ca tot ceea ce facem noi,
Tu să îndeplineşti apoi.
13 O, Doamne, mulţi au mai venit
Şi peste noi au stăpânit,
Însă pe Tine Te chem eu
Şi pe-al Tău Nume, tot mereu.
14 Cei ce sunt morţi acum, se ştie,
De viaţă plini, n-au să mai fie.
Sunt nişte umbre, pot a zice,
Cari nu au să se mai ridice,
Căci Tu Doamne i-ai nimicit
Atuncea când i-ai pedepsit.
Apoi, ai şters de peste fire
Şi dreptul lor de pomenire.
15 Spreşte Doamne-al Tău popor
Şi-arată-Ţi slava, tuturor!
Hotarele ţării, apoi,
Dă-ni-le Doamne, înapoi!
16 Doamne, ei toţi Te-au căutat
Când în strâmtoare s-au aflat.
Atuncea când i-ai pedepsit,
Cu rugi, la Tine, au venit.
17 Ca o femeie-nsărcinată,
Gata să nască, apucată
De-a facerii durere-apoi,
Iată, la fel am fost şi noi
Atuncea când eram departe
Şi de-a Ta Faţă n-aveam parte.
18 Durere mare am simţit
Şi-n urmă, noi am zămislit,
Dar când să naştem, am văzut
Că numai vânt doar am născut.
Ţara întreagă-i necăjită,
Căci încă nu e mântuită.
Nu sunt născuţi, încă, acei
Cari sunt locuitori ai ei.
19 Să-nvie morţii tăi! Să poarte
Toate-ale noastre trupuri moarte,
Iar, viaţă-n ele! Vă treziţi
Cei ce-n ţărână locuiţi
Şi chiote de veselie
Scoateţi, săltând de bucurie!
Căci roua Ta-nviorătoare
Este de viaţă dătătoare
Şi-afară scoate-va pământul,
Pe cei ce-şi au, în el, mormântul.”
20 „Du-te popor al meu. Vei sta,
Ascuns în odăiţa ta.
Încuie uşa după tine,
Câteva clipe, cât va ţine
Mânia cea înfricoşată!
21 Tocmai acuma, Domnul – iată –
Iese din locuinţa Lui,
Căci vrea, pe ai pământului
Locuitori, să îi lovească
Şi astfel să îi pedepsească
Pentru nelegiuirea lor.
Apoi, sângele morţilor,
Pe faţă fi-va arătat,
Căci de pământ, afară dat,
Sângele lor are să fie.
Uciderile, să se ştie
Că nu vor fi acoperite,
Ci toate fi-vor dezvelite.