1 Sabia Domnului – cea mare,
Aspră şi negrăit de tare –
În acea zi, o să ţâşnească
Din teacă şi o să lovească
Leviatanul; după el,
Lovit va fi-n acelaşi fel
Şi Babilonul; negreşit,
Are să fie-atunci lovit
Şi şarpele fugar, de-ndat’,
(Cari şi „Asur” mai e chemat).
Lovit va fi Leviatanul,
Iar Domnul Îşi va urma planul,
Lovind şarpele inelat
(Care, „Babel”, este chemat).
Apoi, precum Domnul a zis,
Balaurul va fi ucis,
Cel ce se află lângă mare
(Şi cari, „Egipt”, drept nume, are).
2 În ziua ‘ceea, să cântaţi,
Iar cântecul ce-l înălţaţi,
Cântat va trebui să fie,
Pentru cea mai aleasă vie.
Iată cuvintele pe care
O să le puneţi în cântare:
3 „Eu – Domnul – îi sunt Păzitor
Şi-o ud mereu, din al Meu nor.
Eu o păzesc, ca nu cumva,
Rău să îi facă cineva.
4 Iată, nu am nici o mânie,
Dar dacă voi găsi în vie,
Printre butuci, tufe de spini
Sau de afla-voi mărăcini,
Lupta-voi împotriva lor
Şi pradă-i dau flăcărilor.
5 Afară doar, dacă vor vrea
Să cate ocrotirea Mea,
Sau dacă vor dori a face,
Cu Mine, chiar atuncea, pace.
6 În vremile ce au să vină,
Iacov va prinde rădăcină,
Iar Israel o să rodească
Şi-apoi are să odrăslească,
Umplând faţa pământului,
În lung şi-n lat, cu roada lui.
7 Dar oare, Domnul l-a lovit,
Aşa după cum au păţit
Toţi cei care îl duşmănesc
Şi cu mânie îl lovesc?
Ucis a fost, precum erau
Toţi cei care îl omorau?
8 Când în robie a căzut,
Doar cu măsură l-ai bătut
Atuncea când l-ai pedepsit.
Trimis-ai vânt din răsărit
Şi cu puterea lui cea mare,
Tu i-ai luat pe fiecare.
9 Nelegiuirea săvârşită
De Iacov, fost-a ispăşită
Şi iată rodul ce l-a dat
Iertarea, pentru-al său păcat:
Domnu-a făcut pietrele care
Erau cuprinse în altare,
Aşa precum e varul, până
S-au prefăcut toate-n ţărână.
Idolii Astarteelor
Şi-apoi mulţimea stâlpilor
Cari soarelui sunt închinaţi
Au fost zdrobiţi, iar ridicaţi –
Din nou – în vremea ce-o să vie,
Nicicând ei nu au să mai fie.
10 Iată, cetatea ‘ceea care
Se dovedea mare şi tare,
E singură şi părăsită,
Căci nu mai este locuită.
Viţelul paşte-n ea acum
Şi mai păşeşte, pe al ei drum.
În ea, el se mai culcă încă,
Şi-ale ei ramuri le mănâncă.
11 Când ramurile-i sunt uscate
Rupte-s şi focului sunt date.
Femeile au să le-adune
Şi-apoi, pe foc, au a le pune.
Acest popor a dovedit
Că de pricepere-i lipsit.
De-aceea, rău nu I-a părut,
De el, Celui ce l-a făcut.
De-aceea, nu i-a arătat
Milă şi nici nu l-a iertat.
12 În vremea ‘ceea, Domnul are
Să scuture roadele care
Sunt de la matca Râului,
La apele pârâului
Egiptului. Atuncea voi –
Cu toţii – veţi fi strânşi apoi,
Copii din casa cea pe care
Neamul lui Israel o are!
13 Trâmbiţa tare o să sune,
În acea zi, şi-o să se-adune
Cei ce-n Egipt sunt surghiuniţi
Sau în Asiria-s fugiţi.
Vor merge înaintea Lui,
Să se închine Domnului,
Urcând pe muntele Lui sfânt,
Căci la Ierusalim ei sânt.