1 Vai, de cununa îngâmfată,
Cari este-n Efraim aflată
Şi-i a beţivilor pe care
Ţara lui Efraim îi are!
Vai, e de floarea veştejită,
Cu care e împodobită
Cununa celor ce se-mbată,
Pe culme-n valea cea bogată!
2 Iată că de la Domnu-apare
Un om puternic, un om tare.
Ca o furtună o să vie.
Va fi precum o vijelie,
Ca şi o rupere de nor,
Ca şi şuvoiul apelor.
Cununa are s-o lovească
Şi la pământ o s-o trântească.
3 Cununa ‘ceea îngâmfată,
Din Efraim, va fi luată
Şi spulberată în picioare,
4 Iar a ei veştejită floare –
Cu care este-mpodobită –
Are a fi asemuită
Cu o smochină timpurie
Cari, înainte ca să vie
Culesul, abia e zărită
Şi de îndată-i înghiţită.
5 Când acea zi are să vie,
Domnul oştirii o să fie
Ca o cunună minunată,
Ca o podoabă nestemată,
Pentru cei cari sunt rămăşiţă
Din a poporului Său viţă.
6 Duh de dreptate, va fi El,
În vremea ‘ceea, pentru cel
Care în grijă are – iată –
Scaunul pentru judecată.
Ca o putere, va fi El
În vremea ‘ceea, pentru cel
Cari pe vrăjmaş îl dă-napoi,
Până la poarta lui apoi.
7 Însă şi ei sunt clătinaţi,
De aburii de vin purtaţi
Şi ameţit e fiecare,
Căci bea o băutură tare.
Şi preoţii şi-aceia cari
Proroci sunt, de băuturi tari
Sunt îmbătaţi şi-s stăpâniţi
De vin, căci umblă ameţiţi.
Se clatină când prorocesc.
Când judecă, se poticnesc.
8 Mesele lor sunt murdărite,
De vărsături fiind stropite
Şi nu mai e un loc curat,
9 Iar ei, astfel, au întrebat:
„Pe cine vrea el, să înveţe
Înţelepciunea, dând poveţe?
Cui vrea să dea, fără măsură,
Atât de multă-nvăţătură?
Unor copii abia-nţărcaţi,
Cari de la ţâţă sunt luaţi?
10 Căci ne tot dă, fără măsură –
Neîncetat – învăţătură,
Şi-n orice loc el ne aruncă
Poruncă iar, şi iar poruncă.
Puţin aici, dincolo iar,
Şi tot porunci căpătăm doar.”
11 Ei bine! Iată ce păţiţi:
Prin nişte oameni bâlbâiţi –
A căror vorbă e străină
Şi cari vor fi trimişi să vină
La voi – vă va vorbi Acel
Cari îi e Domn, lui Israel.
12 El îi zicea: „Iată dar, tihnă.
Daţi osteniţilor odihnă,
Căci uite locul potrivit,
Pentru odihnă rânduit!”
Ei, însă, nu au ascultat
13 Şi-atunci Domnul a cuvântat:
„Învăţături fără măsură –
Neîncetat, învăţătură.
În orice loc vor fi atunci,
Numai porunci peste porunci.
Puţin aici, dincolo iar
Şi tot porunci primi-veţi doar.”
Să meargă, să se poticnească,
Să cadă şi să se zdrobească,
Să dea în laţ – fără să ştie –
Şi-n felu-acesta prinşi să fie.
14 Voi – batjocoritorilor –
Cari stăpâniţi peste popor
Şi în Ierusalim v-aflaţi,
Atenţi, acum, să ascultaţi
Cuvântul cel venit de sus,
Pe care Domnul vi l-a spus!
15 Pentru că ziceţi: „Am făcut
Un legământ, ce l-am avut
Cu moartea şi – fără-ndoială –
Noi am făcut şi o-nvoială
Cu locuinţa morţilor.
Când năvălirea apelor
Va trece cu urgia-i mare,
N-o să ne-atingă, căci scăpare,
Noi, în neadevăr, găsim
Şi în minciuni ne-adăpostim!”,
16 De-aceea, Domnul a venit
Şi-n felu-acesta, a vorbit:
„În vremea care o să vie,
O piatră, pun, ca temelie,
Eu, în Sion – piatră-ncercată,
O piatră scumpă, nestemată.
Piatra aceasta este dusă
Şi-n capul unghiului e pusă.
De-asemenea, ea o să fie
O întărită temelie.
Cel ce se sprijină pe ea,
Nu va fugi, nu va cădea.
17 Voi face, din neprihănire,
O lege – pentru-ntreaga fire –
Căci o cunună, Eu voiesc
Ca din dreptate să-mpletesc.
În urmă, locul de scăpare
Pe cari neadevăru-l are,
De grindină va fi surpat
Şi de şuvoaie înecat
Va fi şi locul cel pe care
Minciuna, adăpost, îl are.
18 Deci, chiar dacă voi aţi avut
Un legământ ce l-aţi făcut
Cu moartea şi – fără-ndoială –
Aţi avut şi o învoială
Cu locuinţa morţilor,
Vă spun, spre ştirea tuturor,
Că ele n-au să dăinuiască.
Atunci când o să năvălească
Urgia apei peste voi,
Striviţi veţi fi de ea apoi.
19 De câte ori va trece ea,
Scăpare, voi nu veţi avea,
Ci apucaţi aveţi să fiţi.
De al ei vuiet, îngroziţi
Aveţi a fi, căci ea va trece
În zori. Nici bine n-o să plece,
Căci peste zi va trece iară
Şi-apoi când se va face seară,
Căci zi şi noapte căutaţi
Veţi fi de ea şi apucaţi.”
20 Patul prea scurt va fi şi-astfel
N-ai să te poţi întinde-n el,
Iar pătura – se va vedea –
Precum că-ngustă e şi ea,
Încât nu poţi s-o foloseşti
Când vei voi să te-nveleşti.
21 Domnul – atunci – Se va sălta
Şi iată că se va purta
Aşa după cum bine ştim
Că a făcut la Peraţim.
Se va stârni mânia Lui,
Ca-n valea Gabaonului,
Căci Îşi va împlini, pe dată –
Atunci – lucrarea Lui ciudată
Şi lucrul nemaiauzit,
Pe care El l-a pregătit.
22 Să nu-ndrăznească cineva,
Batjocuri a rosti cumva,
Să nu se strângă, bunăoară,
Laţul care vă înconjoară.
Căci iată că aflat-am eu,
De la al oştii Dumnezeu,
Că nimicirea-i pregătită,
Iar ţara nu va fi scutită.
23 „Urechile, vi le plecaţi
Şi al meu glas îl ascultaţi!
Să fiţi dar, cu luare-aminte,
Când ascultaţi aste cuvinte!
24 Cel care ară, ne-ncetat
Ara-va pentru semănat?
Necontenit el îşi brăzdează
Pământul lui şi îl grăpează?
25 Dar după ce şi-a îndreptat
Ogorul, nu a aruncat
El, măzărichea? N-a adus
Chimenul care va fi pus
În brazdă? Nu a-nsămânţat
Grâul, în rânduri aşezat?
Orzului nu i-a pregătit,
Oare, un loc deosebit?
Alacul n-a fost semănat,
Pe margini? Cel care i-a dat
26 Aceste-nvăţături, mereu,
A fost doar bunul Dumnezeu,
Căci numai El era-n măsură
Să-i dea această-nvăţătură.
27 Căci măzărichea semănătă,
Nu e – cu leasa – treierată,
Iar lujerul chimenului
Nu-l calcă roata carului,
Ci măzărichea se-mblăteşte
Cu băţul şi se foloseşte
Nuiaua, spre a fi bătut
Chimenul care s-a făcut.
28 Grâu-i bătut – adevărat –
Dar nu se bate ne-ncetat.
Cu car şi cai, treci peste el,
Dar nu îl sfarmi, în acest fel.
29 Domnul oştirii a lăsat
Lucrul acesta minunat,
Căci mare-i planul Domnului,
Precum şi-nţelepciunea Lui.”