1 O, vai este de Ariel!
(Leul lui Dumnezeu e el.)
Cetatea-n care s-a oprit
David, atunci când a trăit!
„An după an adăugaţi,
Iar sărbătorilor le daţi
Putinţă-n cursul vremilor
Să-şi facă dar, ocolul lor.
2 Apoi, cetatea cea chemată
Drept Ariel, împresurată
Are să fie. Vor răzbate
Plânset şi geamăt, din cetate,
Iar pentru Mine-n timpu-acel,
Ea fi-va ca un Ariel.
3 Cetate, vei fi-mpresurată
Din toate părţile, deodată,
Căci Eu am să te înconjor
Cu cetele străjerilor
Şi şanţuri de-apărare-apoi,
În contra ta, ridica-voi.
4 Atunci ai să te pomeneşti
Că din ţărână-ai să vorbeşti.
Cuvintele-ţi, cu greu şoptite,
Abia de fi-vor auzite,
Căci din pământ, în acel ceas,
Are să iasă al tău glas,
Fiind ca al nălucilor;
Iar murmurul cuvintelor
Ce din ţărână sunt şoptite,
Abia de fi-vor auzite.
5 Vrăjmaşii care te înfruntă,
Vor fi ca pulberea măruntă.
Asupritorii au să-ţi fie,
Precum e pleava pe câmpie,
Purtată-n zbor peste pământ,
De adierea unui vânt.”
6 De la Cel care, tot mereu,
E al oştirii Dumnezeu,
Cruntă pedeapsă o să vie,
Cu tunete, cu vijelie,
Cu pocnete asurzitoare,
Cu flăcări mari, mistuitoare
Şi cu furtună şi cu vânt
Şi cu cutremur de pământ.
7 Ca o vedenie de noapte,
Ca şi un vis, ca nişte şoapte,
Aşa are a fi de mare
Numărul neamurilor care
Se vor lupta cu Ariel.
Aşa va fi duşmanul cel
Care-mpotriva lui se suie,
Îl înconjoară-n cetăţuie,
Ca să pornească un război,
Strângându-l de aproape-apoi.
8 După cum cel flămând visează
Cum că din plin se ospătează,
Dar cu stomacul gol se scoală
Şi după cum – fără-ndoială –
Visează cel ce-i însetat
Că din belşug s-a adăpat,
Însă atunci când se trezeşte,
Stors de puteri se pomeneşte,
La fel atunci are să fie
Cu toţi cei care au să vie
Să lupte-n contra muntelui
Cari este al Sionului.
9 „Rămâneţi dar, încremeniţi!
Închideţi ochii şi orbiţi!”
„Sunt beţi, încât abia se ţin,
Dar nu s-au îmbătat de vin.
Se clatină – cum am văzut –
Dar nu pentru că au băut –
Acum – vreo băutură tare.
Se clatină fără-ncetare,
10 Pentru că Domnul a turnat
Un duh care s-a arătat
A fi un duh de adormire.
Duhul venit-a peste fire
Şi-a-nchis ochii prorocilor,
Precum şi-ai văzătorilor.
11 Descoperirea cea cerească –
Adică cea dumnezeiască –
De-aceea a ajuns apoi,
Necunoscută pentru voi.
E ca o carte necitită,
Pentru că e pecetluită.
Dacă vrei să o dai, cumva,
Să o citească cineva
Şi îi vei spune: „Ia, citeşte!”,
El – după ce la ea priveşte –
O să ţi-o dea-napoi, de-ndată,
Şi îţi va spune: „Nu pot! Iată,
Cartea nu poate fi citită,
Pentru că e pecetluită!”;
12 Sau dacă vrei s-o dai, cumva,
Să o citească cineva –
Care în ea o să privească,
Însă nu ştie să citească –
Şi îi vei spune: „Ia, citeşte!”,
El – după ce o răsfoieşte –
Va zice: „N-am să reuşesc
Pentru că nu ştiu să citesc!”.
13 Domnul a zis: „Eu văd prea bine,
Când se apropie de Mine
Poporu-acesta se vădeşte
Că doar cu gura Mă cinsteşte.
Inima, însă, el şi-o ţine,
Mereu, departe-a fi de Mine,
Iar teama ce-o împărtăşeşte
Faţă de Mine, se vădeşte
Că este numai o măsură
De omenească-nvăţătură,
Ţinând de datina pe care
Poporu-acesta doar, o are.
14 De-aceea, iată că voiesc,
Pe-acest popor, să îl lovesc
Din nou, cu semne minunate
Şi cu minuni adevărate
Cum n-au mai fost nicicând şi cari
Vor fi din ce în ce mai mari,
Astfel încât priceperea –
Şi-nţelepciunea-asemenea –
Ale celor ce se vădeau
Precum că înţelepţi erau
Şi pricepuţi, în a lui ţară,
Nu vor mai fi, căci au să piară.
Ele, atunci, vor fi pierdute
Şi se vor face nevăzute.”
15 Vai de cei care-şi vor ascunde
Planul, crezând că nu pătrunde
Domnul, în înţelesul său!
Vai de acei care fac rău
Şi cred că faptele făcute
În întuneric nu-s ştiute,
Zicând: „Ne vede cineva?”,
Sau „Ştie cineva, ceva?”.
16 Stricaţi ce sunteţi! Credeţi voi
Că trebuie privit apoi,
Olarul, ca pe lutul care
El îl lucrează, cu răbdare?
Lucrarea unui lucrător,
Va zice despre făcător,
„Nu-i el cel care m-a făcut!”?
Sau oare, vasul cel de lut,
Despre al său olar, va-ncepe
A spune că „Nu se pricepe!”?
17 Curând, Libanul o să fie
Acoperit de pomărie.
Pometul fi-va socotit
Drept o pădure, negreşit!
18 Surzii de-auz vor avea parte,
Pentru cuvintele din carte.
Orbii vor fi tămăduiţi;
Din neguri, fi-vor izbăviţi
Pentru că şi ei vor putea,
În vremea ‘ceea, a vedea.
19 Nenorociţii au să vie,
Găsind – în Domnul – bucurie,
Iar cei săraci se îmbulzesc
Căci veselie ei găsesc –
Atunci – în Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are.
20 Nu va mai fi asupritor;
Piere cel batjocoritor,
Pentru că este nimicit
Cel care e nelegiuit.
21 Pieri-vor cei ce-i osândeau
Pe alţii, cei cari întindeau
Curse celor ce-au cutezat –
Cumva – să îi fi înfruntat,
Şi toţi cei care s-au vădit
Precum că l-au năpăstuit
Pe cel ce e nevinovat.
22 Domnul, cari l-a răscumpărat
Pe-Avram, a zis casei pe care
Iacov urmaşă-n lume-o are:
„Iacov, în vremea care vine,
Nu va mai fi plin de ruşine.
Obrazul n-o să-i mai roşească,
Faţa n-o să-i îngălbenească,
Căci el nu va mai fi precum
Se dovedeşte-a fi acum.
23 Când oamenii ăstui popor –
Cu fiii şi fiicele lor –
În al lor mijloc vor putea
Să vadă – toţi – lucrarea Mea,
Numele au să Mi-L sfinţească,
Pentru că au să-L preamărească
Necontenit pe-Acel pe care,
Casa Lui Iacov, Sfânt, Îl are.
Ei se vor teme, tot mereu,
De-al lui Israel Dumnezeu.
24 Toţi cei cu duhul rătăcit,
Pricepere vor fi găsit,
Iar toţi cei care se vădeau
Că de cârtit se ocupau,
Atuncea fi-vor în măsură
Să capete învăţătură.”