1 „Vai”, zice Domnul, „de cei care
Copii sunt – plini de ne-ascultare –
Cari răzvrătiţi s-au arătat
Căci legăminte-au încheiat
Care nu vin din Duhul Meu
Şi-astfel, păcătuiesc mereu!
Prin tot ceea ce au lucrat,
Ei strâng păcat după păcat!
2 Făr’ să Mă-ntrebe, bunăoară,
Către Egipt ei se pogoară,
Cătând un adăpost al lor,
La umbra Egiptenilor,
Şi ocrotirea ce putea
Doar Faraonul să le-o dea!
3 Dar va rămâne de ruşine
Şi ocrotirea care vine
Din partea Faraonului,
Precum şi al Egiptului
Loc de-adăpost, căci a lui ţară
O să se facă de ocară.
4 Căci voievozii au ajuns
Pân’ la Ţoan şi au pătruns
În Hanes cei ce se vădeau
Cum că ai lui trimişi erau.
5 Însă cu toţii au să vadă
Că vor cădea, ruşinii, pradă,
Din pricina unui popor
Cari nu le e de ajutor,
Ci spre ruşinea lor se-arată
Şi spre ocară, totodată.”
6 Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie.
În miazăzi ea se arată,
Spre dobitoace, îndreptată:
Printr-un ţinut ce-i strâmtorat
Şi în necazuri înglodat –
Pe unde leul viaţa-şi ţine,
De unde doar leoaica vine,
Cu şarpele cel zburător
Şi cu năpârca-n urma lor –
Au să îşi ducă bogăţia,
Precum şi toată visteria,
Pe spatele măgarilor
Şi pe cel al cămilelor,
La un popor cari, ne-ndoios,
N-o să le fie de folos.
7 Căci ajutorul aşteptat
Cari de Egipt le este dat,
Nu e decât deşertăciune
De-aceea eu şi pot a spune
Că ajutorul dobândit
Doar „zarvă mare s-a vădit,
Însă ispravă, nicidecum”.
8 Domnul a zis: „Du-te acum
Şi-apoi în faţa lor să vii
Cu o tăbliţă şi să scrii
Aceste lucruri. Ia aminte
Şi-n carte pune-aste cuvinte,
Pentru că ele, mărturie,
Vor rămânea, pentru vecie.
9 Să scrii dar, astfel: „Negreşit,
Acest popor e răzvrătit.
Fii mincinoşi se dovedesc,
Nişte copii cari nu voiesc
S-asculte Legea Domnului
Şi a păzi porunca Lui.
10 Ei zis-au văzătorilor:
„Să nu vedeţi!” Prorocilor
Le-au spus: „Să nu mai prorociţi
Vreun adevăr, ci să vestiţi
Lucruri care ne măgulesc
Şi-nchipuite se vădesc!
11 Aşa că, daţi-vă din drum!
Plecaţi de pe cărare-acum!
În pace, ne lăsaţi cu Cel
Cari Sfânt Îi, e lui Israel!”
12 De-aceea, Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are,
În acest fel a cuvântat:
„Pentru că voi aţi lepădat
Acest cuvânt şi am văzut
Că-n vicleşug v-aţi încrezut
Şi-n silnicie – căci voiţi,
Sprijin, în ele, să găsiţi –
13 Astă nelegiuire-apoi,
Are să fie, pentru voi,
Spărtura care şubrezeşte
Zidul şi cari îl prăbuşeşte
Pe negândite, dintr-o dat’:
14 Este zdrobit, cum e sfărmat
Un vas care a fost făcut,
De către un olar, din lut.
Spart, fără milă, este el,
Încât apoi, din vasu-acel
Nu mai rămâne chiar nimic.
Un ciob măcar, oricât de mic,
Nu mai rămâne, ca să poţi,
Foc, dintr-o vatră, să mai scoţi,
Sau ca să mergi cu el în mână,
Şi să iei apă din fântână.”
15 Căci Dumnezeul Cel pe care,
Drept Sfânt, Israelul Îl are,
A spus aşa: „Vă dau odihnă,
Pentru ca-n linişte şi-n tihnă,
Voi, mântuirea, s-o primiţi.
Tăria voastră o găsiţi
Doar în încredere, precum
Şi în seninătate-acum.”
Voi, însă, nu v-aţi învoit,
16 Ci-n felu-acesta aţi vorbit:
„Nu! Căci pe cai fugi-vom noi!”–
„De-aceea, chiar veţi fugi voi!” –
„Pe cai iuţi, noi vom călări!” –
„De-aceea, vă vor urmări
Cei care-aleargă după voi,
Pe cai, cu mult mai iuţi apoi.
17 O mie, veţi fugi speriaţi,
De-un singur om ameninţaţi.
Când cinci inşi se vor înălţa
Şi când vă vor ameninţa,
Cu toţii veţi fugi apoi,
Până când veţi rămânea voi,
Asemenea unui stâlp care
Se află pe un munte mare,
Sau asemenea steagului
Aflat pe coama dealului.”
18 „Dar Dumnezeu o să voiască,
De voi, să Se milostivească.
În bunătatea Lui cea mare,
O să arate îndurare,
Căci El e drept, necontenit.
De cei care-au nădăjduit
În El, ferice o să fie,
De-acum şi până-n veşnicie!
19 Poporule-al Sionului,
Cari al Ierusalimului
Locuitor te-ai arătat,
Nu vei mai plânge ne-ncetat,
Pentru că iar îţi va fi bine,
Căci El Se va-ndura de tine!
Să fii mereu încredinţat –
Când strigi – că fi-vei ascultat.
20 El mângâie al tău obraz
Şi îţi dă pâine, în necaz.
Apoi, în marea-I îndurare,
Apă îţi dă, în strâmtorare.
Iată, învăţătorii tăi
Nu vor căta dosnice căi
Să se ascundă. Vei putea,
Pe-nvăţători de a-i vedea.
21 Un glas – atuncea – se va ţine
Şi-ai să-l auzi vorbind cu tine.
Când să te-abaţi tu vei căta
La stânga sau la dreapta ta,
Are să-ţi spună glasu-acel:
„Acesta-i drumul! Mergi pe el!”
22 Vei socoti ca drept spurcat
Argintul ce a îmbrăcat
Toţi idolii. Apoi, la fel,
Vei socoti aurul cel
Cu care fi-vor poleite
Şi chipurile ce-s cioplite.
Privite toate au să fie,
Precum e o necurăţie
Şi ai să spui de ele-apoi:
„Afară dar, grabnic, cu voi!”
23 Atuncea, Domnul va avea
Grijă ca ploaie să îţi dea,
Peste pământu-nsămânţat
Şi pâine el îţi va fi dat.
Ogoarele scăldate-n soare
Îţi vor da pâine hrănitoare.
Turmele tale, necuprinse,
Vor paşte pe păşuni întinse,
24 Iar boii şi ai tăi măgari
Mânca-vor doar nutreţuri cari
Se dovedesc a fi sărate
Şi-alese, căci sunt vânturate
De ciur, precum şi de lopată,
Pentru a fi hrană curată.
25 Pe vârfurile munţilor,
Pe crestele dealurilor,
Curgeri de ape vor ţâşni
Şi râurile vor porni
A curge-apoi – în timpu-acel –
În ziua marelui măcel,
Când turnurile vor cădea.
26 Lumina ce are s-o dea
Luna – atunci – are să fie,
Precum a soarelui, de vie.
A soarelui lumină are,
De şapte ori, a fi mai tare.
(Lumina care o să vie,
Cât şapte zile, o să fie.)
Acestea fi-vor întâmplate
În vremea când vor fi legate –
De Domnul – rănile pe care
Poporul Său – acum – le are,
Căci toate rănile primite –
Atunci – vor fi tămăduite.”
27 „Iată, vine din depărtare
Numele Domnului Cel Mare!
Aprinsă e mânia Lui,
În timp ce limba Domnului
E ca un foc mistuitor;
28 Asemenea şuvoaielor
Care din albii au ieşit,
Suflarea Lui s-a dovedit
Şi pân’ la gât s-a ridicat,
Să ciuruiască, ne-ncetat,
Popoarele din largul firii,
Cu ciurul greu al nimicirii,
Punând apoi – fără-ndoială –
În gura lor, câte-o zăbală
Ce se vădeşte-nşelătoare.
29 Voi însă, ca la sărbătoare,
O să cântaţi şi-o să vă fie
Sufletul plin de veselie,
Precum e cel ce s-a vădit,
De cânt de flaut, însoţit,
Mergând spre muntele pe care
Al nostru Dumnezeu îl are,
Mergând voios către Acel
Cari Stâncă-i pentru Israel.
30 Domnul va face să-I răsune
Măreţu-I glas şi Îşi va pune
Braţul ca lumii să se-arate.
Popoarele, înspăimântate,
Atuncea au să îl zărească,
Gata fiind ca să lovească
Din mijlocul mâniei Lui,
Care-i asemeni focului
Mistuitor. De-asemenea,
Pe al Său braţ îl vor vedea,
În mijlocul înecului,
În mijlocul furtunii Lui,
În mijlocul grindinilor,
În mijlocul pietrelor lor.
31 Asirianul – de îndat’ –
Va fi cuprins de tremurat,
Speriat de glasul Domnului,
Precum şi de nuiaua Lui.
32 De câte ori o să îi dea
O lovitură de nuia,
Timpanele – în acel ceas –
Şi harfele vor prinde glas;
Căci ridicat, în contra lui,
Are-a fi braţul Domnului.
33 De multă vreme-i pregătit
Un rug, pentru-mpărat gătit.
Adânc şi lat este făcut
Căci din belşug lemne-a avut.
Suflarea Domnului, furioasă –
Precum şuvoiul de pucioasă –
Asupră-i vine, îl cuprinde
Cu valul ei şi îl aprinde.”