1 „Atunci, cel care-i aşezat
Pe scaunul de împărat
Va-mpărăţi doar cu dreptate,
Iar voievozi-au să arate
Că se conduc, în cârmuire,
Mereu doar de neprihănire.
2 Căci fiecare va putea
Să fie-atunci asemenea
Cu adăposturi care sânt
Făcute-a apăra de vânt
Sau ca un loc pentru scăpare
Când vine o furtună mare,
Ori cu un râu îmbelşugat
Ce curge printr-un loc uscat
Şi precum umbra cea bogată
Care de stâncă este dată,
Pe un neprimitor pământ,
Ce-i ars de sete şi de vânt.
3 Cei cari să vadă-s învăţaţi
Nu vor avea ochii legaţi
Iar cei cari au urechi şi minte,
Atuncea vor lua aminte.
4 Apoi, inima celor care
Sunt uşuratici, din născare,
Pricepere o să culeagă
Şi astfel o să înţeleagă.
Cei care gângavi s-au vădit,
Vorbi-vor iute, desluşit.
5 Cel ce-i atins de nebunie,
Numit „ales” are să fie.
Nu se va spune, de mişei,
Că largă inimă au ei.
6 Nebunul, nebunii doar, spune
Şi nu nutreşte gânduri bune
În inimă. Cugetul său
E îndreptat doar către rău.
Astfel, neadevărul lui
E împotriva Domnului,
Căci sufletul celui lihnit,
Flămând să-l lese a voit
Şi-apoi să ia, a căutat,
Apa celui ce-i însetat.
7 Mişelu-n stăpânire are
Arme ce sunt nimicitoare.
El face planuri vinovate
Care, mereu, sunt îndreptate
Spre cel ce e nenorocit,
Voind să-l piardă, negreşit,
Chiar dacă pricina pe care
Omul care-i sărac o are,
Se-arată dreaptă-n faţa lui.
8 Alta e starea omului
Care, la suflet, e ales.
Omul acest – bine-nţeles –
Pe al său cuget îl va pune
Să stăruiască-n fapte bune.”
9 „Femei, care vă arătaţi
Fără de grijă, vă sculaţi
De-ndată şi în acest ceas,
Seama luaţi la al meu glas!
Fiice nepăsătoare-apoi,
Luaţi aminte dar, şi voi,
Acuma, la al meu cuvânt!
10 Un an şi nişte zile sânt,
Până când o să tremuraţi
Şi o să vă înspăimântaţi,
Văzând culesul viilor
Şi-al poamelor livezilor,
Cum se va duce pe pustie
Şi cum nu are să mai vie.
11 Voi, cele care vă vădiţi
Fără de griji, vă îngroziţi!
Nepăsătoarelor! Sculaţi
Grabnic acum, şi tremuraţi!
De straie, dezbrăcaţi-vă!
Mergeţi şi dezgoli-ţi-vă,
Iar coapsele vă-ncingeţi voi,
Cu hainele de jale-apoi.
12 Cu pumni-n piept să vă loviţi,
Atuncea când vă amintiţi
De frumuseţea viilor,
De roadele câmpiilor.
13 Iată, pământul – cel pe care
Sărmanul meu popor îl are –
Acoperit este de spini
Şi-asemenea de mărăcini.
Iată, aceştia au ajuns
Până-ntratât, că au pătruns
Chiar şi în casele vestite,
Spre veselie rânduite.
14 Casa care a fost zidită
Pentru-mpărat, e părăsită.
Cetatea cea de altădată –
Gălăgioasă – e lăsată.
Dealul şi turnul au să fie
Drept peşteri doar, pentru vecie.
Măgari sălbatici, strânşi în ceată,
Au să se-adune, de îndată.
Vor merge-n locurile-acele,
Căci ei au să se joace-n ele.
Turmele-apoi au să se-adune
Şi-acolo-şi vor găsi păşune,
15 Până când Duhu-n slăvi aflat,
Asupră-ne va fi turnat.
Atunci, pustiile ce sânt,
Se vor preface în pământ,
Iar tot pometul din câmpie,
Ca o pădure o să fie.
16 Neprihănirea arătată
Va fi-n pustie aşezată,
Iar în pomet, se va vedea
Că, locuinţă, va avea.
17 Pacea-i lucrarea cea pe care
Neprihănirea doar o are,
Iar roada ei are să fie
Linişte, tihnă pe vecie.
18 Poporul va avea putinţă
Ca în a păcii locuinţă –
În acel timp – să locuiască.
El are să se-adăpostească
În case ce sunt liniştite
Şi care sunt, de griji, lipsite.
19 Însă pădurea e lovită
De grindină şi prăbuşită.
Are să fie aplecată,
Adânc, cetatea, de îndată.
20 Ferice dar, vouă, celor
Care – de-a lungul apelor –
V-aţi aşezat să semănaţi,
Ştiind mereu, drumul să daţi –
În orice loc – măgarului
Şi-asemenea şi boului!”