1 Pustiitorule, îţi vine
Timpul când fi-va vai de tine,
Chiar dacă n-ai fost pustiit
Şi încă n-ai fost jefuit
Tu, cel care te dovedeşti
Precum că ştii să jefuieşti.
Când îţi vei duce la-mplinire
Lucrarea ta de pustiire,
Ai să ajungi ca, negreşit,
Să fii la rându-ţi pustiit.
După ce ai să isprăveşti
Ce-ai început să jefuieşti,
Ai să ajungi ca, negreşit,
Să fii tu însuţi jefuit.”
2 „Doamne îndură-Te apoi,
Şi milă ai, faţă de noi,
Căci Doamne, Tu ne ştii prea bine!
Nădejdea noastră e în Tine!
Sprijină dar, a noastră viaţă
În fiecare dimineaţă
Şi izbăveşte-ne apoi,
În vremurile de nevoi!
3 Când aud glasul Tău cel tare,
Înspăimântate fug popoare,
Iar când Te scoli pe ne-aşteptate,
Sunt neamurile-mprăştiate.”
4 Cum muşiţa să strângă ştie,
Şi prada voastră o să fie
Strânsă la fel. Asemenea
Lăcustelor, sar peste ea.”
5 Iată că Domnul e-nălţat
Şi la-nălţime-i aşezat.
Nepărtinirea Domnului
Precum şi cu dreptatea Lui,
Întreg Sionul l-au umplut.
6 „Zilele tale s-au făcut
Statornice. Priceperea
Şi-nţelepciunea-asemenea
Se-arată, pentru-ntreaga fire,
Drept un izvor de mântuire.”
Iată comoara cea pe care
Sionu-n stăpânire-o are:
Aceasta-i frica Domnului,
Căci ea este comoara lui.
7 Toţi cei viteji strigă afar’,
Iar solii păcii plâng amar.
8 Pustii sunt drumurile-acele,
Căci nimeni nu umblă pe ele.
Asur – după cum e ştiut –
Un legământ mare-a avut,
Însă l-a rupt. Dispreţuieşte
Cetăţile şi se vădeşte,
Acuma, de parcă nu vrea,
A se uita la nimenea.
9 Ţara jeleşte, întristată.
Plin de ruşine se arată
Libanul şi adânc tânjeşte.
Pustiu Saronul se vădeşte.
Iată, frunza Basanului,
Precum şi a Carmelului,
Se scutură şi-ncet s-a dus.
10 „Mă voi scula”, Domnul a spus,
„Şi Mă voi înălţa, de-ndată.
11 Aţi zămislit doar fân şi, iată
Că doar de paie aţi avut
Parte, atunci când aţi născut.
Suflarea voastră de mânie,
Peste Ierusalim, se ştie
Că e un foc mistuitor,
Dar focul ei nimicitor,
Se va întoarce peste voi
Şi vă va înghiţii apoi.
12 Ale pământului popoare
Vor fi ca şi nişte cuptoare
De var, ca nişte spini tăiaţi
Care în foc sunt aruncaţi.”
13 „Voi – cari departe vă găsiţi –
Ce am făcut, să auziţi!
Voi – cei de-aproape – veţi putea
Ca să vedeţi puterea mea!”
14 Cei păcătoşi sunt îngroziţi,
Iar cei ce sunt nelegiuiţi
Şi în Sion sunt aşezaţi,
De-un tremur fost-au apucaţi
Şi-au întrebat, speriaţi, apoi:
„Dar cine, oare, dintre noi,
Poate să stea, biruitor,
Lângă un foc mistuitor?”
„Sau cine, oare, dintre noi,
Poate ca să rămână-apoi,
Lângă acest foc, care – iată –
Flacără veşnică se-arată?”
15 „Acela cari ştie, din fire,
Să umble în neprihănire,
Cari fără vicleşug vorbeşte,
Acela cari nesocoteşte
Orice câştig ce, ne-ndoios,
Numai prin stoarcere e scos,
Cel care ştie, mai apoi,
Să-şi tragă mâna înapoi,
Să nu ia mită niciodată,
Cel cu urechea astupată
Să n-audă cuvinte scoase
De gurile cele setoase
De sânge, cel ce înţelege
Că trebuie ochii să-şi lege
Ca astfel răul să nu-l vadă,
16 Acela doar are să şeadă
În locuri ‘nalte; doar el are
Să aibă locuri de scăpare,
Pe stâncile cele-ntărite,
Care nu pot fi biruite.
Pâine el are să primească,
Iar apa nu o să-i lipsească.”
17 „Ai tăi ochi – iată – vor putea,
Pe Împărat, de a-L vedea,
În toată strălucirea Lui.
Întinderea pământului
Ţării şi ale sale căi,
Au să le vadă ochii tăi.
18 Atunci ai să-ţi aduci aminte
De groaza cea de dinainte
Şi ai să-ntrebi plin de mirare:
„Unde e logofătul, oare?
Unde e vistiernicul?
Unde este puternicul
Acela cari sarcină-avea
Ca peste turnuri a veghea?”
19 N-ai să mai vezi poporul care
O limbă încâlcită are –
Şi gângavă – de n-ai putut
Să o pricepi, oricât ai vrut.
N-ai să-l mai vezi pe cel semeţ,
Cari se vădise îndrăzneţ.
20 Priveşte la Sion, căci iată
Cetatea noastră minunată,
Cetatea sărbătorilor
Ţinute de al nost’ popor!
Ierusalimul, vor putea
Ai tăi ochi, iarăşi, a-l vedea,
Ca o cetate pregătită
Drept locuinţă liniştită,
Ca şi un cort ce-i aşezat
Pe veci, şi nu va fi mutat,
Căci toţi ai lui ţăruşi vânjoşi,
Nicicând n-au să mai fie scoşi,
Iar frânghiile-i înnodate,
N-au să mai fie dezlegate.
21 În acest loc – cu-adevărat –
Domnul Se-arată minunat
Faţă de noi, şi va fi bine.
El, loc de râuri, ne va ţine,
Precum şi de pârâie late,
Pe care nu le pot străbate
Corăbiile cel cari
Lopeţi au, şi nici vase mari.
22 Domnul ne e Judecătorul.
Domnul ne e Legiuitorul.
Domnul ne este Împărat
Şi mântuire El ne-a dat!
23 Frânghiile ţi s-au slăbit
Şi nu mai e înţepenit
Catargul. Nu se mai pot prinde
Pânze pe el, spre a le-ntinde.
Atuncea, prada se împarte.
Şi cei ologi la ea au parte,
Căci prada este foarte mare,
Şi-ajunge pentru fiecare.
24 Nici un locuitor nu vine
Spunând: „Bolnav sunt! Vai de mine!”
„Cei în Ierusalim aflaţi,
În acel timp, vor fi iertaţi.
În seamă, nu vor fi ţinute
Nelegiuirile făcute.”