1 „Să mângâiaţi poporul Meu!” –
A zis al vostru Dumnezeu.
2 „Mergeţi, degrabă, să vorbiţi
Şi în Ierusalim vestiţi
Că e robia lui sfârşită
Şi că îi este ispăşită
Nelegiuirea. A primit
Mai mult – adică îndoit –
Decât era păcatul lui,
Acum, din partea Domnului.
3 Strigă un glas: „Să vă grăbiţi,
O cale să Îi pregătiţi,
Domnului nostru, în pustie!
Să neteziţi un drum! Să fie
Făcut în loc uscat, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu!
4 Văile fi-vor înălţate,
Iar culmile vor fi plecate.
Să se prefacă în vâlcele,
De-ndat’, strâmtorile acele,
Iar coastele, câmpii, să fie.
5 Atuncea doar, are să vie,
Să se descopere, pe dată,
Slava aceea minunată,
Care este a Domnului.
Fiinţele pământului,
În clipa ‘ceea, vor putea,
Cu toate, de a o vedea,
Pentru că Domnul, negreşit,
Este Cel care a vorbit.
6 Un glas a zis: „Strigă, mereu!”
„Dar, ce anume, să strig eu?” –
Am îndrăznit, de-am întrebat.
Glasul, atunci, a cuvântat:
„Asemeni ierbii, toate sânt
Făpturile de pe pământ.
Ca florile câmpiilor,
Este şi strălucirea lor.
7 Iată că iarba se usucă,
Iar floarea ei este pe ducă
Şi cade-ndată, la pământ,
Când trece al Domnului vânt.”
E drept, este acest popor,
Precum iarba câmpiilor:
8 Iată că iarba se usucă
Iar floarea are să se ducă,
Însă va dăinui, mereu,
Cuvântul spus de Dumnezeu.
9 Urcă pe vârful muntelui,
Ca să vesteşti Sionului,
Vestea cea bună. Strigă tare
Să răspândeşti vestea, cea mare,
Pân’ la Ierusalim. N-ai teamă,
Ci strigă dar, de bună seamă,
Să se audă-n fiecare
Dintre cetăţile pe care
Le are Iuda-n ţara lui.
Spune aşa, poporului:
„Iată-L pe Cel care, mereu,
Este al vostru Dumnezeu!
10 Iată-L că cu putere vine!
Porunci, în al Său braţ, El ţine.
Iată, cu El e plata Lui,
Iar răsplătirea Domnului
Merge-n ‘naintea Sa. Pe urmă,
11 El Îşi va paşte a Lui turmă,
Ca un Păstor adevărat.
În braţe, îi va fi luat,
Pe miei; la sân, El îi aşează,
Iar oile ce alăptează
Sunt, cu blândeţe, ocrotite,
De El fiind călăuzite.”
12 „Dar cine reuşit-a, oare,
Ca apele, să le măsoare?
Sau cine o fi măsurat
Cerul şi-apoi a adunat
Toată ţărâna cea pe care
Faţa pământului o are,
Iar în măsura-n care-o puse,
Doar o treime se umpluse?
Cine-a venit cu un cântar,
Să cântărească munţii? Dar,
Cu cumpăna, cine-a venit,
Când dealurile-a cântărit?
13 Sau cine oare-a cercetat
Al Domnului Duh şi I-a dat
Sfaturi, ca să Îl lumineze
Şi-n toate să Îl îndrumeze?
14 Cine s-a sfătuit cu El,
Să-I dea învăţături astfel?
Dreptatea şi a ei cărare,
Cine Îl învăţase, oare?
Cine-a putut ca să adune
Şi să Îi dea înţelepciune?
Sau cine, oare, L-a-ndrumat,
Pricepere de-a căpătat?
15 Popoarele de pe pământ,
Precum o picătură, sânt,
De apă, dintr-o vadră. Iată,
Ca praful cumpenei se-arată.
Ostroavele, le saltă El,
La fel ca bobul mititel,
Ce este al nisipului.
16 Pădurile Libanului
Nu Îi ajung un foc a face,
Iar ale sale dobitoace
Nu pot ajunge nici măcar
Spre a-I aduce jertfe-n dar.
17 Popoarele de pe pământ,
Ca un nimic, ‘nainte-I sânt.
Nimicnicie se vădesc,
Deşertăciuni se dovedesc.
18 Cu cine vreţi, pe Dumnezeu,
Să Îl asemănaţi, mereu?
Cu cine, oare, încercaţi,
Pe El, să Îl asemănaţi?
19 Meşterul – idoli – a turnat,
Iar argintarul i-a-mbrăcat
În strai de-argint şi le-a făcut,
Apoi, din aurul bătut,
Câte-un şireag de lănţişoare,
Împodobind pe fiecare.
20 Omul sărac, un dar, găteşte,
Din lemnul ce nu putrezeşte.
Cată un meşter iscusit,
Să-i facă idolul dorit,
Aşa precum şi l-a visat,
Să nu se clatine vreodat’.
21 Nu ştiţi? Sau nu vi s-a făcut,
De la-nceput, de cunoscut?
Dar oare, nu aţi auzit?
Ori, niciodată, n-aţi gândit
Cum e pământu-ntemeiat?
22 Iată, El este aşezat,
Mereu, deasupra cerului
Ce este al pământului,
Iar oamenii de pe pământ,
În faţa Lui, lăcuste, sânt.
Cerul, l-a-ntins ca pe-o maramă
Şi l-a lăţit – de bună seamă –
Ca pe un cort, căci l-a gătit
Să-i fie bun de locuit.
23 Pe voievozi, El îi preface
Într-un nimic. La fel le face
Judecătorilor cari sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
24 De-abia au fost ei semănaţi,
Abia de-s înrădăcinaţi,
Căci la suflarea Domnului,
Se uscă, iar vârtejul Lui
Îi spulberă de pe pământ,
Ca paiele duse de vânt.
25 „Cu cine, oare, căutaţi,
Pe Mine să M-asemănaţi,
Să fie pe potriva Mea
Şi să îi fiu asemenea?” –
A întrebat Cel Sfânt, apoi.
26 „Priviţi dar, către ceruri, voi!
Spuneţi acuma, ce credeţi?
Cine-a făcut, tot ce vedeţi?
Oştirile-nălţimilor
Mergând după numărul lor,
În şir, aşa cum aţi văzut,
Pe ceruri, cine le-a făcut?
Domnul e Cel care le cheamă,
Pe nume şi, de bună seamă,
Nici una-n faţă-I nu lipseşte,
Căci tare, El se dovedeşte.”
27 De ce-a zis, oare, Israel –
De ce-a zis şi Iacov la fel –
Precum că „Iată, soarta mea,
Ascunsă se vădeşte ea
A fi, în faţa Domnului,
Iar dreptul meu, ‘naintea Lui,
Îmi pare că este pierdut
Căci cu vederea e trecut”?
28 Nu ştii? Sau nu ai auzit
Că Dumnezeu a întocmit
Pământul? El nu osteneşte
Şi-apoi, nicicând, nu oboseşte.
Puterea Lui este ascunsă,
Nemărginită, nepătrunsă.
29 Puterea Lui l-a întărit
Pe cel ce este obosit,
Iar pe cel cari a leşinat,
Puterea Lui l-a ridicat.
30 Flăcăii, toţi, se obosesc,
Iar tinerii se ostenesc
Şi iată-i că s-au clătinat.
31 Dar cei care şi-au aşezat
Nădejdea-n Domnul, îşi sporesc
Puterea şi o înnoiesc.
Apoi, precum un vultur zboară.
La fel ca şi o căprioară,
Aleargă şi nu obosesc.
Umblă, însă nu ostenesc.”