1 „Mă ascultaţi, ostroavelor!
Vă-nvioraţi popoarelor,
Prindeţi putere, să veniţi
În faţa Mea şi să vorbiţi!
Haideţi, v-apropiaţi dar, voi,
Ca să ne judecăm apoi.
2 Cine-i Cel cari S-a îndreptat
Spre răsărit şi l-a săltat
Pe cel pe care l-a găsit
Precum că este potrivit
Să calce-n urma Domnului
Şi în neprihănirea Lui?
Cine-i supune împăraţi,
Peste popoare aşezaţi,
Şi neamurile care sânt
Pe faţa-ntregului pământ?
Cine le sfarmă sabia,
Iar arcu-l face-asemenea
Cu pleava care-i spulberată,
Atunci când e de vânt luată?
3 Dar el îi urmăreşte-acum,
Mergând în pace, pe un drum
Pe care nu l-au mai călcat
Picioarele sale, vreodat’.
4 Şi cine, oare, a-mplinit
Aceste lucruri, negreşit?
Cine e cel ce le-a făcut?
Acela cari, de la-nceput,
La Sine, neamuri, a chemat,
E Domnul Cel adevărat,
Eu, Cel dintâi, necontenit,
Şi-Acelaşi, până la sfârşit.
5 Ostroavele toate-au văzut
Lucrul acest şi s-au temut,
Iar capetele de pământ,
De-un tremurat, cuprinse sânt:
Ele se-apropie şi vin.
6 Iată că ei, firea, îşi ţin
Şi se ajută fiecare,
Zicându-i fratelui ce-l are:
„Să fii cu inimă, mereu!
Nu te lăsa, în ceasul greu!”
7 Acela care e lemnar
Îl sprijină pe argintar.
Acela care lustruieşte –
Cari, de ciocan, se foloseşte –
Îl sprijină, fără-ndoială,
Pe cel ce bate-n nicovală,
Zicându-i despre îmbinare:
„E bună! Ţintuieşte tare,
În cuie, idolul lucrat,
Să nu se clatine vreodat’.”
8 Dar Tu Israel, rob al Meu,
Tu Iacove, pe care, Eu
Alesu-te-am, ca să te am,
Căci eşti sămânţa lui Avram –
Cel care, după cum se ştie,
Prieten bun, Îmi este Mie –
9 Tu, cel pe care te-am chemat
Din depărtări şi te-am luat
De la un capăt de pământ
Şi ţi-am vorbit: „Stăpân îţi sânt,
Căci te-am luat drept rob al Meu
Şi nu am să te lepăd Eu!”,
10 Să nu te temi, căci va fi bine,
Pentru că Eu voi fi cu tine.
Să nu te-ngrijorezi, căci Eu
Sunt al tău Domn şi Dumnezeu.
Eu întăresc al Meu popor
Şi-i vin, mereu, în ajutor.
Sprijin îi dau, fără-ncetare,
Cu dreapta Mea biruitoare.
11 Plini de ruşine şi-nfruntaţi
Vor fi cei cari sunt mâniaţi
Pe tine. Fi-vor nimiciţi,
Cei ce-mpotrivă-ţi sunt porniţi.
12 Pe-aceia care se certau
Cu tine şi te duşmăneau,
Degeaba-i vei mai căuta,
Căci nu se vor mai arăta.
Pe cei care se războiesc
Cu tine, am să-i nimicesc.
13 Căci al tău Domn şi Dumnezeu,
Eu sunt şi Eu voi fi mereu.
Eu sun Acel care îţi zic:
„Să nu ai teamă de nimic,
Căci Eu îţi vin în ajutor!
14 N-ai teamă, fii încrezător
Tu, cel care te dovedeşti
Că al lui Iacov vierme eşti
Şi rămăşiţa cea pe care
Neamul lui Israel o are,
Căci Eu îţi sunt sprijinitor
Şi Eu îţi vin în ajutor.
Mântuitorul tău e Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
15 Te fac o sanie-ascuţită,
Cu dinţi, anume pregătită
Să sfarme munţi şi să lovească
Dealuri ca să le nimicească,
Făcându-le precum era
16 Pleava. Tu le vei vântura,
Iar ele, risipite, sânt,
Luate de-un vârtej de vânt,
Furios, ce le va spulbera.
Tu, însă, te vei bucura,
Te vei făli, mereu, cu Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
17 Cei care sunt nenorociţi,
Precum şi cei ce sunt lipsiţi,
Caută apă ca să bea,
Însă nu au parte de ea.
Chiar şi-a lor limbă s-a uscat,
De setea ce i-a încercat.
Eu, Domnul, îi voi asculta
Şi ne-ncetat cu ei voi sta,
Căci Eu, Domnul lui Israel,
Nu îi voi părăsi, defel.
18 Voi face, râuri să ţâşnească
Pe dealuri şi să izvorască
Ape în văi, iar în pustie,
Voi face iazuri ca să fie.
Peste pământ uscat apoi,
Va trece-al apelor şuvoi.
19 Salcâmi, mirţi, cedri au să fie
Sădiţi de Mine, în pustie.
Sădesc măslini şi chiparoşi,
Precum şi ulmii cei umbroşi;
Şi merişori turceşti apoi,
Pe lângă ei, mai pune-voi.
Grădină fac dar, din pustie,
20 Ca toţi să vadă şi să ştie
Că Domnu-i Cel ce a făcut
Tot ce-n pustie s-a văzut,
Iar ziditorul lor e cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.”
21 „Apără-ţi pricina, de-ndată!
Adă dovezi şi le arată!” –
Domnul a zis, cari Împărat
E, peste Iacov, aşezat.
22 „Să le arete şi să vie
Să spună, ce are să fie.
Ce prorocii aveţi apoi,
Pe cari să le fi făcut voi?
Vorbiţi-ne dar, despre ele,
Căci prorociile acele,
Vrem să ne fie-mpărtăşite,
Să ştim când fi-vor împlinite.
Veniţi şi spuneţi tuturor,
Ce o să fie-n viitor.
23 Ne spuneţi dar, ca să se ştie,
Ceea ce va urma să fie,
Să ştim că dumnezei sunteţi.
Faceţi ceva, după cum vreţi –
Ori bun ori rău – ca să putem
Şi noi, ceva, ca să vedem.
24 Un singur lucru, pot să zic:
Iată că nu sunteţi nimic.
La fel, lucrarea voastră-apoi;
Iar toţi acei care, pe voi
Vă vor alege, negreşit,
O scârbă se vor fi vădit.
25 Din miazănoapte am sculat
Pe cineva şi l-am chemat;
El vine de la răsărit.
Numele Meu, necontenit,
Îl cheamă el, călcând apoi
Pe voievozi, ca pe noroi.
Îi calcă în picioare dar,
Cum calcă lutul un olar.
26 Dar cine, oare, a venit
Şi acest lucru l-a vestit
De la-nceput ca, mai apoi,
S-ajungă să îl ştim şi noi
Şi astfel să luăm aminte,
Să zicem – cu mult înainte –
„Are dreptate!”? N-a venit
Nimeni şi nu a prorocit.
Nimeni n-a auzit apoi,
Cuvintele spuse de voi.
27 Sionului, Eu i-am vorbit –
Eu, Cel dintâi – şi am rostit:
„Iată-i!” Ierusalimului
I-am mai vorbit şi i-am zis lui:
„Am să-ţi trimit un vestitor,
De bune veşti aducător!”
28 Mă uit şi nu e nimenea,
În rândul lor, cari ar putea
A proroci. Nu-i nimeni care
Să Îmi răspundă la-ntrebare.
29 Iată că toţi sunt un nimic.
Lucrările lor, pot să zic,
Zadarnice-s – fără-ndoială –
Iar idolii, suflare goală!”