1 Priviţi-L dar, pe Robul Meu,
Pe care-L sprijinesc mereu.
El e Alesul Meu, în care,
Sufletul Meu plăcere, are.
Din al Meu Duh, Eu am luat
Şi peste El, Eu am turnat.
El va vesti neamurilor,
Venirea judecăţii lor.
2 El n-o să strige, niciodat’,
Şi nici nu-Şi va fi ridicat,
Glasul, pe uliţe mergând.
3 În drumul Său, atuncea când,
O trestie, o să găsească,
De-i frântă, nu o s-o zdrobească.
De-un muc ce arde, nu Se-atinge,
Pentru că El nu îl va stinge,
Ci va vesti o judecată,
Pe adevăr întemeiată.
4 Nu va slăbi lucrare Sa,
Fiindcă nu Se va lăsa
Până când fi-va-nscăunată
Dreptatea pe pământ şi, iată,
Nădăjduiesc în legea Lui
Ostroavele pământului.”
5 Aşa vorbeşte Domnul – care
A întocmit pământ şi mare,
A făcut ceruri câte sânt,
Şi le-a întins peste pământ –
Acela care a făcut
Fiinţele ce s-au văzut,
Acela care-a dat suflare
De viaţă, pentru fiecare:
6 „Iată, Eu – Domnul – te-am luat,
Pentru că Tu eşti Cel chemat
Şi rânduit ca mântuire
S-aduci pentru întreaga fire.
De mână, am să Te iau Eu
Şi am să Te păzesc mereu,
Căci Te voi pune legământ,
Pentru popor, pe-acest pământ.
Lumină eşti, neamurilor,
7 Să deschizi ochii orbilor,
Să-i scoţi pe cei ce sunt legaţi
Fiind în temniţe-aruncaţi,
Să-i scapi pe cei ce se vădesc
Că-n întuneric locuiesc.
8 Eu am vorbit! Eu, Domnul sânt.
Acesta-i Numele Meu sfânt
Şi niciodată, slava Mea
Nu am să o dau altuia
Şi nici a Mea cinste nu vreau
Ca idolilor să o dau.”
9 „Ceea ce-ntâi a fost vestit,
Iată că s-a şi împlinit.
De-aceea, vreau ca pentru voi,
Să vestesc alte lucruri noi.
Vi le voi spune dinainte,
Ca astfel să luaţi aminte,
Pentru că vi le-am arătat,
Până când nu s-au întâmplat.
10 Pe Domnul să Îl lăudaţi
Şi-un cântec nou să Îi cântaţi
Voi cari, pe mări, hălăduiţi
Şi cei ce-n mare locuiţi!
Ostroavelor, cântaţi şi voi,
Cu-ai voşti’ locuitori apoi!”
11 Pustia şi, de-asemenea,
Cetăţile ce sunt în ea
Să îşi înalţe glasul, iar!
Satele-n care stă Chedar
Să îşi înalţe al lor glas!
Aceia care au rămas
Locuitori ai stâncilor,
Să îşi înalţe glasul lor,
Săltând de mare veselie!
Să chiuie, de bucurie,
Crestele munţilor, mereu!
12 Slavă să-I daţi, lui Dumnezeu,
Iar în ostroave, vă grăbiţi
Ca lauda să I-o vestiţi!”
13 „Ca un viteaz, înaintează
Domnul, iar râvna Îl urmează,
Căci Şi-o stârneşte, mai apoi,
La fel ca omul de război.
Îşi ‘nalţă glasul, strigă tare
Şi-apoi puterea Lui cea mare
Stă împotriva celor răi
Cari se vădesc vrăjmaşi ai Săi.”
14 „De multă vreme, am tăcut” –
Domnul a zis – „şi M-am ţinut,
Dar am să strig, înfuriat,
Aşa după cum a strigat
Femeia-n chinurile care
Sorocul naşterii le are,
Şi am să gâfâi mai apoi,
Căci astfel doar, răsufla-voi.
15 Îndată, am să Mă pornesc,
Dealuri şi munţi să pustiesc.
Usuc toată verdeaţa lor,
Iar apele ostroavelor,
Am să le fac pământ uscat.
16 Pe orbi, pe drumul neumblat –
În urmă – îi călăuzesc,
Căci am să îi povăţuiesc
Doar pe cărări necunoscute
Care de ei n-au fost bătute.
Le voi preface în lumină,
Întunecimea cea deplină,
Iar căile cele cotite
Au să le fie netezite.
Acestea am să le-mplinesc
Şi nu o să îi părăsesc.
17 Au să se deie înapoi,
Fiind plini de ruşine-apoi,
Cei ce şi-au pus nădejdea lor
În mâinile idolilor
Şi care zis-au despre ei:
„Doar voi ne sunteţi dumnezeii!”
18 „Voi, surzilor, să auziţi,
Iar voi, orbilor, să priviţi!
19 Cine e orb, ca robul Meu?
Un sol, iată că trimit Eu.
Cine e surd, asemeni lui?
Orb, ca şi robul Domnului,
Ca prietenul lui Dumnezeu,
Cine e, oare, întreb Eu?
20 Cu toate că multe-ai văzut,
Seamă de ele, n-ai ţinut
Urechi deschise ai vădit,
Însă nimic n-ai auzit.
21 Iată că voia Domnului
A fost, pentru dreptatea Lui,
O lege mare să vestească,
Lege care să se vădească
Deosebită, minunată,
Precum n-a mai fost niciodată.
22 Totuşi, poporul s-a vădit
Că e prădat şi jefuit!
Toţi zac, în peşteră, legaţi,
Sau sunt în temniţă-nfundaţi.
Cu toţi au fost lăsaţi să cadă,
Jefuitorilor drept pradă
Şi nu mai este nimenea
Care scăpare să le dea!
Nimeni nu zice: „Dă-napoi!” –
Deci, jefuiţi dar, cât vreţi voi!
23 Dar cine e acela care
Îşi va pleca urechea, oare,
La aste lucruri? Cine vrea,
La ele, seama, ca să ia
Si să asculte-n viitor?
24 Pradă jefuitorilor,
Pe Iacov, cine l-a lăsat
Şi pe Israel, cin’ l-a dat?
Oare nu Domnul e Acel,
Pentru că noi – faţă de El –
Păcate multe-am săvârşit?
Al Său popor nu a voit
Să umble-n calea Domnului
Şi să păzească Legea Lui.
25 De-aceea, peste Israel,
Mânia Şi-a vărsat-o El
Şi a trimis asupra Lui,
Asprimile războiului.
Astfel, războiul s-a aprins
Şi-ntreg poporul l-a cuprins.
L-a ars apoi, dar Israel
Nu a luat seama la El.”