1 „Pogoară-te – degrabă – până
Ai să ajungi jos, în ţărână,
Fiică a Babilonului
Şi doar lutul pământului
Drept aşternut – de-acum – să-ţi fie,
Să nu ai scaun de domnie,
Fecioară a Haldeilor;
Pentru că-n faţa tuturor,
Nu vei mai fi bine văzută,
Drept subţirică şi plăcută.
2 Ia pietrele de moară, fată,
Şi macină făina-ndată.
Iute, marama să ţi-o scoţi
Şi saltă-ţi poalele, să poţi,
Picioarele, să-ţi dezveleşti
Ca peste râuri să păşeşti!
3 Ajunge-vei descoperită,
Iar goliciunea-ţi dezvelită
Are să-ţi fie-atunci şi ea.
Ruşinea ţi se va vedea.
În răzbunarea Mea cea mare,
Nimeni nu va avea cruţare.”
4 „Al nostru Răscumpărător
Se cheamă Domnul oştilor.
Apoi, Sfântul lui Israel
Mai e numit, în lume, El.”
5 „Aşează-te-ntr-un colţişor
Şi taci, fiica Haldeilor!
Împărăteasă, tu să ştii,
Precum că nu ai să mai fii.
Împărăteasa tuturor –
Adică a-mpăraţilor –
Nu-ţi va mai spune nimenea.
6 Eram furios. Mânia Mea –
Ce se vădea nemăsurată –
Spre-al Meu popor era-ndreptată.
Mi-am pângărit, cu bună ştire,
A Mea întreagă moştenire,
Pentru că am găsit cu cale,
Pradă să-l las, mâinilor tale.
Însă, după cum am văzut,
Tu nici o milă n-ai avut
Faţă de-acel popor al Meu
Şi-ai pus asupră-i un jug greu.
Îi era greu tânărului
Şi-asemenea bătrânului.
7 Ai zis: „Mereu voi avea casă
Şi-n veci voi fi împărăteasă.
Nu te-ai gândit, nici n-ai visat,
Că totul se sfârşeşte-odat’.
8 Ascultă dar, tu ce-a-nvăţată,
Plăcerilor a fi dedată,
Cea care, fără griji, şedeai
Şi-n a ta inimă ziceai:
„Doar eu, nicicând, prea bine ştiu
Că văduvă nu am să fiu,
Iar de copii, nici o clipită,
Eu nu am ca să fiu lipsită!”
9 Aceste două lucruri, iată,
Ţi se vor întâmpla deodată:
Şi văduvă tu ai să fii,
Dar şi lipsită de copii.
Cu toate te vei pomeni
Că într-o zi îţi vor veni.
Ele-au să te lovească tare,
Cu o putere foarte mare,
În ciuda descântecelor
Şi a vrăjitoriilor
Pe care le vei fi făcut.
10 În răutăţi te-ai încrezut
Şi ai zis, mândră: „Nimenea,
Nicicând, nu poate-a mă vedea!”
Înţelepciunea ce-o vădeai
Şi cu ştiinţa ce-o aveai
Te-au amăgit, încât – mereu –
Ai zis: „Doar eu şi numai eu!”
11 Tocmai de-aceea, peste tine –
Acum – nenorocirea vine,
Fără ca tu să poţi vedea
Zorile sale. Va cădea
Urgia, când nici nu gândeşti,
Şi n-ai să poţi să o opreşti.
Prăpădu-apoi te va călca
Şi n-ai să poţi a-l împăca.
12 Poţi, cu descântece, să vii,
Precum şi cu vrăjitorii
De care tu te-ai ocupat
Din tinereţe, ne-ncetat,
Şi poate ai să izbuteşti
Ca vreun folos să dobândeşti.
13 Te-ai obosit tot întrebând
Şi ajutoare aşteptând.
Să vină şi să-ţi ţină parte
Cei cari ştiu cerul a-l împarte,
Cei care stelele pândesc,
Aceia care îţi vestesc –
Citind numai după luni noi –
Ce ţi se va-ntâmpla apoi!
14 Sunt ca miriştea, ca şi locul
Pe care îl cuprinde focul.
Căci nu sunt ca nişte cărbuni,
Pe lângă care să te-aduni
Atunci când vrei să poposeşti
Cătând un loc, să te-ncălzeşti.
15 Aşa va fi soarta pe care,
Va-mpărtăşi-o fiecare
Dintre acei la cari mergeai
Când întrebări tu le puneai.
La fel va fi şi cu acei
Cu cari făceai negoţ, căci ei
Se risipesc precum un nor,
Şi n-au să-ţi vină-n ajutor.”