1 „Mă ascultaţi ostroavelor,
Precum şi voi, popoarelor
Ce vă aflaţi în depărtare!
Aflaţi că Domnul e Cel care,
Din sânul mamei, M-a chemat
Şi-atuncea când M-am arătat
Din al ei pântec, M-a numit.
2 O gură, El Mi-a dăruit,
Precum o sabie vădită
Că este bine ascuţită.
Cu umbra mâinii Lui, de-ndată,
M-a învelit; ca o săgeată,
Bine-ascuţită, M-a făcut
Şi-n tolba Lui, loc, am avut.
3 El Mi-a vorbit, în acest fel:
„Tu eşti al Meu Rob, Israel,
În care vreau a se vedea,
Apoi, întreagă slava Mea,
Pentru că am găsit că-i bine
Ca Eu să Mă slăvesc în tine.”
4 Eu Mă gândeam, necontenit:
„Iată, degeaba am muncit.
E în zadar. Neîndoios,
M-am istovit fără folos.”
La Domnul este dreptul Meu.
Răsplata Mi-e la Dumnezeu.
5 Acuma, Cel care vorbeşte
E Domnul, care Se vădeşte
A fi cel ce M-a întocmit,
Din vremea-n care M-am găsit
În pântecele mamei. El –
Prin Mine – vrea, pe Israel,
Precum şi pe Iacov apoi,
Să îi aducă înapoi,
De unde i-a împrăştiat.
Eu preţuire-am căpătat,
În faţa Domnului cel care
Este tăria Mea, cea mare.
6 Domnul, astfel, a glăsuit:
„E prea puţin să fii numit
Drept Rob al Meu, ca să Te duci
Şi înapoi să Mi-i aduci
Pe Iacov şi pe cei pe care
Israel rămăşiţă-i are.
De-aceea-n vremea ce-o să vină,
Am să Te pun să fii Lumină
A neamurilor care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Pentru ca, astfel, mântuire
S-aduci peste întreaga fire.”
7 Aşa vorbeşte Domnul, Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel –
Precum şi Răscumpărător –
Către Cel care, tuturor
Celor puternici, Rob le este,
Către Cel cari a prins de veste
Că e urât şi – negreşit –
E, de popor, dispreţuit:
„Toţi împăraţii au să vadă
Lucrul acesta şi-au să cadă
Toţi voievozii la pământ,
Din pricina Celui Prea Sfânt,
Care Se-arată – ne-ndoios –
Întotdeauna, credincios,
Din pricina celui pe care,
Israelul, drept Sfânt, Îl are,
Căci Domnu-i Cel ce Te-a ales,
E-Acela care Te-a cules.”
8 „Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„La vremea îndurării, Eu –
Pe Tine – te voi asculta.
În urmă Te voi ajuta
Atunci când peste-ntinsul firii
Veni-va ziua mântuirii.
Te voi păzi, necontenit,
Pentru că Tu eşti rânduit,
Poporului, să-i aduci pace.
Un legământ, cu el, vei face,
Prin care ridica-vei iară,
Din temelii, această ţară,
Iar moştenirea pustiită,
Va fi – de Tine – împărţită.
9 Să spui prinşilor de război:
„Haideţi, ieşiţi – acum – şi voi!”
Celor ce-n beznă sunt aflaţi,
Ai să le spui: „Vă arătaţi!”
Păşune, ei vor fi avut,
Pe drumuri. Loc, pentru păscut,
Pe toate coastele-o să fie.
10 De foame, nu au să mai ştie.
Nici sete n-au să mai simţească.
Soarele n-o să-i dogorească,
Iar călăuză – ne-ndoios –
Le este Cel care-i milos
Şi îi va duce să se-adape,
În locuri cu bogate ape.
11 Am să prefac toţi munţii Mei
Şi drumuri voi croi prin ei.
12 Iată-i că vin din depărtări.
Iată că unii vin din ţări
Ce sunt în miazănoapte-aflate.
Alţii, din cele aşezate
Către apus; pe alţi-i ştim
Că sunt veniţi de la Sinim.
13 Te bucură tu, cerule!
Fii vesel tu, pământule!
Cu bucurie să săltaţi
Voi, munţilor, şi să strigaţi!
Căci Domnul e îndurător
Şi-Şi mângâie al Său popor.
El are milă de cei care,
Nenorociţi, poporu-i are.”
14 Sionul zis-a: „Negreşit,
De Domnul fost-am părăsit,
Căci Domnul este mâniat
Şi-acum pare că m-a uitat!”
15 Dar poate o femeie, oare,
Să-şi uite pruncul cel pe care
Îl alăptează? Apoi ea,
Milă, de el, nu va avea,
Când pruncul acelei femei
E rod al pântecului ei?
Chiar dacă întâmpla-se-va,
Femeia a-l uita, cumva,
Cu nici un chip nu te uit Eu,
Pentru că tu eşti doar al Meu.
16 Pe ale Mele mâini ai stat,
Pentru că-n ele te-am săpat,
Iar zidurile tale sânt
‘Naintea ochiului Meu sfânt.
17 Iată, aleargă ai tăi fii.
Cei ce te-au pustiit, să ştii –
Şi cei care te-au dărâmat –
Afară vor fi scoşi, de-ndat’.
18 Ridică-ţi ochii, te roteşte
Şi-apoi jur împrejur priveşte:
Aceştia toţi se strâng – vezi bine –
Pentru că vor veni la tine.”
„Pe viaţa Mea”– Domnu-a vorbit –
„Cu ei, vei fi împodobit
Şi-ncins vei fi, ca o mireasă
Nespus de mândră şi frumoasă.
19 Ţinutul tău, cel pustiit –
Care fusese părăsit –
Va prinde viaţă. Locuită,
Ţara, ce fost-a nimicită,
Va fi din nou. Se va vedea
Că strâmtă are a fi ea,
Pentru cei care-au să sosească,
La tine vrând, să locuiască.
Aceia care-au căutat
Să te mănânce ne-ncetat,
Vor fi îndepărtaţi, să ştii.
20 Află că toţi aceşti copii,
De care tu ai fost lipsit,
Au să-ţi şoptească, negreşit:
„Locul acesta – vezi prea bine –
Strâmt se arată pentru mine.
Să-mi faci un loc, pe placul meu,
Să pot să mă aşez şi eu.”
21 Când aste le vei fi văzut,
Vei zice: „Cine i-a născut?
Stearpă, fără copii eram
Şi izgonită mă găseam.
Soartă de roabă am avut
Dar cine, oare, i-a crescut?
Eu singură, doar, am rămas.
Unde erau, în acel ceas?”
22 Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Cu mâna, semn, voi face Eu,
Spre neamurile de sub soare.
Am să-Mi înalţ, către popoare,
Steagul, iar ele, înapoi,
Pe braţe-i vor aduce-apoi
Pe ai tăi fii. De-asemenea,
Fiicele tale vor avea
Loc, pe-ai lor umeri, când, la voi,
Le vor aduce, înapoi.
23 De la-mpăraţi, vei căpăta
Hrană şi te vor alăpta
Împărătese. Toţi – la tine –
Veni-vor ca să se închine
Şi au să-ţi lingă fiecare,
Ţărâna strânsă pe picioare,
Ca tu să ştii cum că, mereu,
Adevăratul Domn, sunt Eu,
Iar cei ce n-au nădejdea-n Mine
Au să rămână de ruşine.”
24 „Poţi lua prada celui tare?
Cel prins mai scapă din prinsoare?”
25 „Se poate”– a zis Domnul. „Iată
Că prada îi va fi luată
Celui cari tare s-a vădit.
Cel care-i prins şi asuprit
Scăpa-va de asupritor.
Lupta-voi contra tuturor
Vrăjmaşilor tăi, căci voiesc,
Pe ai tăi fii să-i izbăvesc.
26 Voi da asupritorilor,
Să îşi mănânce carnea lor,
Iar mustul care, în beţie,
Are să-i poarte, o să fie
Chiar al lor sânge. Că sunt Eu,
Adevăratul Dumnezeu,
Toţi au să ştie. Vor vedea,
Cât e de mare slava Mea.
Vor şti că-ţi sunt Mântuitor,
Precum şi Răscumpărător,
Că sunt Puternicul pe care,
Neamul lui Iacov, doar, Îl are.”