1 „Mă ascultaţi cei cari, din fire,
Umblaţi după neprihănire!
Cei cari pe Domnu-l lăudaţi,
Atenţi – acum – Mă ascultaţi!
Voi care-aţi fost ciopliţi din stâncă,
Priviţi spre groapa cea adâncă,
Groapă din care-aţi fost luaţi.
2 La Avraam, să vă uitaţi,
Căci el este al vost’ părinte.
Priviţi dar, cu luare-aminte,
Spre Sara care v-a născut.
Pe Avraam, l-am cunoscut
Când era singur. L-am chemat
Şi-apoi l-am binecuvântat,
Căci astfel Eu l-am înmulţit
Pe Avraam, necontenit.
3 Tot astfel, Domnul milă-arată
Şi de Sion, pentru că iată
Că mângâie, cu mâna Lui,
Ruinele Sionului.
Pustiu-n Rai îl va preface
Şi o grădină El va face
Dintr-un pământ ce-i însetat
Fiind de arşiţă uscat.
Acolo, numai veselie
Va fi, mereu, şi bucurie.
Cântări de laudă, numai,
Şi mulţumiri vor fi în Rai.
4 Pleacă-ţi urechea neam al Meu
Şi ia aminte, tot mereu,
La ce îţi spun! Căci Legea, iată,
Numai din Mine se arată.
Lumină, ea are să fie,
Popoarelor, pentru vecie.
5 Neprihănirea Mea cea mare
Aproape e, de fiecare,
Iar mântuirea Mea, de-ndată,
În faţa voastră se arată.
Aflaţi dar că braţele Mele
Se vor vădi a fi acele,
Cari trebuie-a chema, odată,
Popoarele, la judecate.
În Mine doar, îşi vor avea
Ostroavele încrederea.
6 Priviţi către pământ şi cer
Şi veţi vedea precum că pier.
Cerul pieri-va ca un fum,
Şi-apoi, pământul cel de-acum,
Ca şi un strai, se va desface
Şi-n zdrenţe el se va preface.
Soarta locuitorilor
Este asemeni muştelor
Cari au să piară, negreşit.
Dar iată că fără sfârşit
Este a Mea neprihănire
Şi veşnic a Mea mântuire
Va dăinui. Mă ascultaţi,
7 Căci vreau, aminte, să luaţi,
Voi care, precum vă e firea,
Cunoaşteţi ce-i neprihănirea.
Ascultă-Mă popor al Meu,
Cari ai în inimă, mereu,
Doar Legea Mea. Nu lua-n seamă
Ocările şi n-avea teamă
De oameni, de cuvântul lor.
8 Iată că orice muritor,
De molie, va fi mâncat –
Precum un strai vechi, aruncat –
Iar carnea lui are să cadă,
În urmă, viermilor, drept pradă.
Însă a Mea neprihănire,
Precum şi a Mea mântuire,
Din neam în neam se va întinde
Şi veşnicia va cuprinde.”
9 Te scoală braţ al Domnului!
Te-mbracă cu puterea Lui!
Trezeşte-Te şi Te arată,
Precum erai Tu altădată,
În vremurile vechi. Dar oare,
Nu ai fost Tu, Acela care,
Peste Egipt ai tăbărât
Şi-ndată l-ai şi doborât?
Sau nu Tu, oare, ai ajuns
Balaurul şi l-ai străpuns?
10 Ori nu eşti Tu Acela care
Ai uscat apele din mare
Şi o cărare ai făcut,
Pe cari, să treacă au putut
Răscumpăraţii Tăi apoi?
11 Se vor întoarce, înapoi,
Răscumpăraţii Domnului,
În inima Sionului.
Ei vor cânta – cu prisosinţă –
Numai cântări de biruinţă,
Căci o cunună minunată,
Pe cap, le va fi aşezată,
Ţesută dintr-o bucurie
Cari veşnică are să fie.
O să-i apuce veselia
Şi-i va cuprinde bucuria,
Pentru că geamătul lor piere
Şi va fugi orice durere.
12 Să fiţi încredinţaţi că Eu
Am să vă mângâi, tot mereu.
Cine eşti tu ca, temător,
Să fii, de omul muritor,
Sau să te temi de fiul lui,
Care-i ca iarba câmpului,
13 Încât să-L uiţi pe Domnul care
A-ntemeiat pământ şi mare,
Care – pe tine – te-a făcut
Şi cerurile le-a ţesut?
De ce să tremuri, îngrozit,
În faţa celui dovedit
Că umblă să te asuprească,
Voind ca să te nimicească?
Unde-i mânia cea pe care,
Asupritorul tău o are?
14 Curând, cel ce-i încovoiat
Sub fiare, fi-va dezlegat.
În groapă, n-o să putrezească,
Nici pâinea nu o să-i lipsească.
15 Eu îţi sunt Domn şi Dumnezeu.
Eu fac să urle, tot mereu,
Pe mare, valuri înspumate,
De al Meu vânt întărâtate.
Numele Meu, răsunător,
Este Domn al oştirilor.
16 Al Meu cuvânt, venit de sus,
În a ta gură Eu l-am pus.
Eu te-nvelesc, cu mâna Mea –
Cu umbra ce o face ea –
Căci vreau a-ntinde ceruri noi
Şi un pământ nou face-voi.
Către Sion voi zice Eu:
„Iată, tu eşti poporul Meu!”
17 Te scoală dar, şi te găteşte!
Ierusalime, te trezeşte,
Căci ai băut, din mâna Lui,
Cana mâniei Domnului!
Până la fund, ai sorbit dar,
Al ameţelilor pahar!
18 Nu-i nimenea – cum am văzut –
Din cei pe care i-a născut,
În stare să-l călăuzească
Şi sprijin să îi dăruiască.
19 Aceste două lucruri, iată
Că ţi s-au întâmplat, deodată.
Dar cine te va plânge, oare?
Te plânge foametea cea mare,
Dărăpănarea, pustiirea
Cu sabia şi nimicirea.
„Cum pot ca să te mângâi Eu?”
20 Mustraţi, de către Dumnezeu,
Plini de mânia Domnului,
Fiind asemeni cerbului
Care în laţ este căzut,
La fel, feciorii ţi-au zăcut
Pe lângă ziduri, leşinaţi,
Pe uliţe împrăştiaţi.
21 Nenorocitule ce eşti,
Tu care biat te dovedeşti –
Dar nu de vin sau băutură
Ce le-ai băut fără măsură –
Ascultă dar, aste cuvinte
Şi-apoi la ele, ia aminte:
22 „Aşa vorbeşte Dumnezeu,
Cel care Domn îţi e mereu
Şi-l apără pe-al Său popor:
„Potirul ameţelilor –
Potirul cu mânia Mea –
Ţi-l iau din mâini! Nu-l vei mai bea!
23 Îl pun în mâna celor care
Te-au asuprit, fără-ncetare,
Zicând: „Îndoaie-te şi-apoi,
Vom trece, peste tine, noi!”
Spinarea ta se dovedea,
Atunci, fiind asemenea
Unui pământ tare, uscat,
Ce e de trecători călcat;
Sau precum uliţa pe care
Se plimbă o mulţime mare.”