1 „Stearpo, tu poţi fi fericită,
Căci tu, să naşti, nu eşti silită!
Fii plină dar, de veselie
Şi chiuie de bucurie,
Căci n-ai durerile pe care
Doar ceasul naşterii le are!
Mai mulţi fii are cea lăsată
De soţ, decât cea măritată.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
2 „Lărgeşte-ţi cortul şi-ţi întinde
Învelitoarea ce cuprinde
Cortul în care locuieşti!
Nu te opri! Să îţi lungeşti
Şi funiile cortului
Şi să-ntăreşti ţăruşii lui!
3 Te vei întinde şi vei sta
Pe dreapta şi spre stânga ta,
Căci mulţi – în număr – au să-ţi fie
Urmaşii care au să-ţi vie.
Sămânţa ta o să sporească
Şi neamuri o să cotropească.
Cetăţile – azi – pustiite,
Ajunge-vor iar, locuite.
4 Să nu te temi! Tare te ţine,
Căci nu rămâi tu, de ruşine!
Să nu roşeşti, nici o clipită,
Că de ruşine-acoperită,
Nu vei ajunge! Vei uita
Ce-a fost în tinereţea ta
Şi nu-ţi vei mai aduce-aminte
Că ai fost văduvă-nainte.
5 Al tău bărbat, îndurător,
E Cel ce-ţi este Făcător.
„Domnul”, e Numele ce-L poartă
Şi îţi va da o altă soartă.
El e al tău ocrotitor,
Căci îţi e Răscumpărător.
El este Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel îl are.
E, „Dumnezeu”, Numele-I Sfânt –
Cel al întregului pământ.
6 Domnul a hotărât apoi,
Ca să te cheme înapoi,
Ca pe-o femeie părăsită
A căre-i inimă-i zdrobită,
Ca pe-o nevastă-n floarea vieţii
Din anii buni ai tinereţii,
Care fusese izgonită,
Dar – înapoi – este primită.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
7 „Câteva clipe te-am lăsat,
Dar te primesc ‘napoi, de-ndat’,
Cu mare dragoste, să ştii.
8 Cuprins fusesem de mânii
Care, în suflet, Mi-au pătruns.
O clipă, Faţa Mi-am ascuns
Atunci, de tine. Află dar
Că Mă îndur – de tine – iar,
Şi-a Mea iubire o să ţie
De-acum şi până-n veşnicie.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit,
Căci e al tău ocrotitor
Şi-ţi este Răscumpărător.
9 Lucrul acesta, vei vedea
Că Îmi va fi asemenea
Cu apele lui Noe. Iată,
După cum am jurat, odată,
Că acea apă nu mai trece
Peste pământ să îl înece,
La fel şi-acuma voi jura
Că Eu nu te voi mai mustra
Şi n-am să Mă mânii pe tine.
10 Chiar dacă nu se vor mai ţine
Munţii în locurile lor,
Iar culmile dealurilor
Au să se mişte, totuşi, Eu
Am să te îndrăgesc mereu.
Dragostea Mea va rămânea
La tine şi de-asemenea,
Nu am să-Mi calc cuvântul dat,
Nici legământul încheiat,
Prin care pace am făcut,
Pentru că milă am avut.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
11 Nenorocito! Întristată,
Cari ai rămas nemângâiată
Şi de furtună eşti lovită!
N-ai să mai fii tu, necăjită!
Cu antimoniu te gătesc:
Cu el am să împodobesc
Pietrele tale scumpe. Iată,
Tu vei fi iarăşi ridicată
Şi din safir are să-ţi fie
Făcută noua temelie.
12 Rubinul, am găsit cu cale,
Să-mbrace zidurile tale,
Iar porţile ţi le croiesc
Din pietre scumpe şi-ţi podesc
Ocolul, doar cu nestemate,
Cu măiestrie aşezate.
13 Toţi fii tăi – şi mari şi mici –
Au să Îmi fie ucenici
Şi mare fi-va-n viitor,
În ăst fel, propăşirea lor.
14 În vremea ‘ceea, întărirea
Are a-ţi fi neprihănirea.
Să izgoneşti neliniştea
Şi spaimele de-asemenea,
Căci de nimic, în acea vreme,
Nu vei avea tu a te teme.
15 Atunci când întâmpla-se-va
Că se va unelti, cumva,
În contra ta, tu să ştii bine
Că ea nu vine de la Mine.
Pe cei cari au să uneltească,
Puterea ta o să-i zdrobească.”
16 „Pe meşterul cel priceput
Care, o armă, a făcut
Pe al său plac, lucrând cu foc
Şi măiestrie la un loc,
Să ştii că Eu l-am întocmit.
Însă tot Eu am pregătit
Şi un nimicitor, cu care
Îi voi zdrobi arma cea tare.
17 Orişice armă făurită
În contra ta, va fi zdrobită,
Pentru că ea, putere, n-are.
De-asemeni, orice limbă care
Va fi-mpotriva ta-ndreptată
Când se va face judecată,
Are să fie osândită,
Fiind de-ndată pedepsită.
Aceasta-i moştenirea dată
Robilor Domnului şi iată,
Aceasta-i mântuirea Mea,
De care, parte, vor avea.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”