1 Piere cel ce-i neprihănit.
Încetişor, neauzit,
Această lume el o lasă:
Moare, dar nimănui nu-i pasă.
Se duc toţi oamenii de bine,
Dar să ia seama, nu e cine,
Că răutatea e de vină
Că numai ea este pricină,
Când e luat cel dovedit
Precum că e neprihănit.
2 El intră-n pace-n groapa lui
Şi-n liniştea culcuşului,
Pace şi tihnă a aflat,
Căci drumul drept doar, a urmat.
3 Dar, fii de vrăjitoare, voi
Apropiaţi-vă şi-apoi
Veniţi încoace! Vă grăbiţi
Voi cei care vă dovediţi
Sămânţa preacurvarului
Şi-asemenea a curvei lui!
4 De cine, voi toţi – la un loc –
Credeţi dar, că vă bateţi joc?
În contra cui, deschideţi voi
Gura, scoţând limba apoi?
Nu sunteţi voi, feciorii lui,
Adică ai păcatului?
Nu sunteţi o sămânţă care
Obârşia-n minciună-şi are?
5 Nu sunteţi voi acea sămânţă
Cari încălzeşte-a ei fiinţă,
Doar pentru idoli, negreşit,
Sub orice pom verde vădit
Şi care junghie, pe văi
Sau pe sub stânci, pe fii săi?
6 În pietrele ce-s lustruite
Şi în pârâuri sunt găsite,
Aflată-ţi este moştenirea,
Aşa precum îţi este firea.
În ele, soarta, tu o ai,
Căci jertfe numai lor le dai.
Mereu le aduci daruri care
Menite sunt pentru mâncare
Şi le-nsoţeşti cu o măsură
Din jertfa pentru băutură.
„La acest lucru, oare, Eu
Nesimţitor pot fi, mereu?”
7 Pe-un munte-nalt şi ridicat,
Culcuşul ţi l-ai aşezat
Şi tot acolo, tu te duci
Pentru ca jertfe să aduci.
8 Îţi pui apoi – precum ţi-e firea –
În dosul uşii, pomenirea,
Fiindcă tu – cum văd prea bine –
La depărtare eşti de Mine
Când salţi a ta învelitoare
Şi urci în pat pentru culcare,
Sau când culcuşul ţi-l lărgeşti
Şi-un legământ statorniceşti
Cu ei, în faţa tuturor,
Că-ţi place legătura lor
Şi seama iei tu, negreşit,
La semnul lor, necontenit.
9 Cu untdelemn, mergi la-mpărat.
Îţi înmulţeşti, neîncetat,
Miresmele. Toţi solii tăi
Pornesc pe-ndepărtate căi
Şi te apleci, încetişor,
Spre locuinţa morţilor.
10 Te oboseşti mergând, dar iată
Că „Încetez!”, nu zici vreodată.
Putere – încă – reuşeşti,
În mâna ta să mai găseşti:
De-aceea încă, bunăoară,
Tristeţile nu te doboară.
11 De cine, oare, te sfiai?
De cine, oare, te temeai,
Când M-ai uitat şi negreşit,
Necredincioasă te-ai vădit?
De Mine n-ai vrut a te teme,
Căci Eu tăceam de multă vreme.
12 Acum însă, voi arăta
Cum e neprihănirea ta.
Faptele tale – vei găsi –
Precum că nu-ţi pot folosi!
13 Şi-atunci să strigi, cât vei putea,
Ca izbăvire să îţi dea
Idolii tăi! Dar toţi – câţi sânt –
Vor fi luaţi şi duşi de vânt,
Căci cu putere foarte mare,
O să-i ridice o suflare.
Cei cari încredere vădesc
În Mine, ţara moştenesc
Şi-apoi stăpâni aceştia sânt
Asupra muntelui Meu sfânt.”
14 Şi El a zis: „Un drum, croiţi!
Grabnic, o cale pregătiţi!
Luaţi dar, piedicile care,
Pe drum, poporul Meu le are!
15 Căci Cel Prea-Nalt – cari locuieşte
În veşnicii şi se vădeşte
Că al Său Nume este sfânt,
Mereu – a spus acest cuvânt:
„În locuri ‘nalte, Mă găsesc
Şi în sfinţenie locuiesc.
Dar sunt cu cel ce e zdrobit,
Cu omul care e smerit,
Căci cercetez inimi zdrobite
Şi-nviorez duhuri smerite.
16 Nu vreau să mustru pe vecie
Şi nici o veşnică mânie
Nu-Mi place şi nu vreau să ţin,
Când înainte-Mi, în leşin,
Cad suflete şi-asemenea,
Duhuri pe care mâna Mea –
Precum se ştie – le-a făcut,
În vremurile de-nceput.
17 Din pricina păcatului
Făcut de lăcomia lui,
M-am mâniat şi l-am lovit
Şi supărat, l-am părăsit.
Atunci, el cari s-a arătat
Drept răzvrătit, netulburat
Văzutu-şi-a de a lui cale,
Cum i-a plăcut inimii sale.
18 Eu – căile – i le-am văzut
Şi ştiu tot ceea ce-a făcut.
Cu toate-acestea, Eu voiesc,
Acum, să îl tămăduiesc.
Am să-l călăuzesc mereu,
Şi mângâiere-i aduc Eu.
Pe lângă el de-asemenea,
Atuncea îi voi mângâia
Şi pe acei cari se adună
Cu el, să plângă împreună.
19 Pe buze, laude, voi pune:
„Pace, doar pace”, Domnul spune,
„Pentru cel care-i depărtat
Şi pentru cel apropiat!
Da, da! Căci Eu îi ocrotesc
Şi Eu am să-i tămăduiesc!
20 Cei răi, însă, cu toţi se-arată
A fi ca marea-nfuriată,
A cărei ape-azvârle-apoi,
Pe maluri, mâl doar, şi noroi.”
21 Aşa vorbeşte Domnul meu:
„Cei răi n-au pace, tot mereu!”