1 „Strigă mereu, în gura mare!
Fă-ţi glasul să răsune tare,
Precum o trâmbiţă! Vorbeşte
Fără-ncetare şi vesteşte
Nelegiuirile pe care,
Poporul Meu, acum, le are!
Să faci astfel, de cunoscut,
Păcatele ce le-a făcut
Casa lui Iacov, ne-ncetat!
2 Ei – zi de zi – M-au întrebat,
Căci vor să ştie calea Mea.
Ei par a fi asemenea
Unui popor neprihănit,
Ca şi cum n-ar fi părăsit
Legea pe cari le-am dat-o Eu,
Cel care le sunt Dumnezeu.
3 „Dar ce folos e că postim” –
Zic ei – „sau că ne chinuim
Al nostru suflet, ţinând post?
Vedem că n-are nici un rost,
Căci nu vrei să ne vezi şi-apoi,
Ştim că nu iei seama la noi.”
Domnul a zis: „Eu văd ce rost
Are mereu al vostru post.
Iată, nu sunteţi auziţi,
Pentru că-n ziua-n cari postiţi
Vă lăsaţi duşi de-a voastră fire
Şi-i asupriţi, cu bună ştire,
Pe simbriaşii cei pe care
În slujbă-i are fiecare.
4 Iată, văd bine că postiţi
Doar ca să vă ciorovăiţi,
Să vă certaţi şi, ne-ndoios,
Să bateţi doar, răutăcios,
Cu pumnul. Nu vreţi să postiţi
Cum e cerut, ca auziţi
Să fiţi în felu-acesta, sus.
Nu faceţi după cum v-am spus.
5 Oare, Îmi e Mie, plăcut,
Postul pe care l-aţi ţinut?
Credeţi că-Mi place să privesc
Cum oamenii îşi chinuiesc
Ale lor suflete, când vin
Şi-o zi de post, ‘nainte-Mi, ţin?
Credeţi că poate să Îmi placă
Atunci când ei, capul, îşi pleacă,
Asemeni unui pipirig,
Sau când, cutremuraţi de frig,
Pat în cenuşă, ei îşi fac
Şi-şi întind oasele pe sac?
Aceasta-i ziua postului,
Plăcută-n faţa Domnului?
6 Ascultaţi dar, ca să se ştie,
Ce post Îmi este pe plac, Mie:
Când veţi posti, să căutaţi –
Necontenit – să dezlegaţi
Lanţul de răutăţi. Apoi,
Ale robiei laţuri, voi
Trebuie să le deznodaţi.
De-asemeni, liberi să-i lăsaţi
Pe cei care sunt asupriţi
Şi orice jug să îl zdrobiţi.
7 Ia seama dar, atuncea când
Te afli-n post, cu cel flămând
Împarte-ţi pâinea ce o ai.
Apoi, un adăpost să dai,
În casa ta, celor vădiţi
Precum că sunt nenorociţi.
Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Să îl vezi gol, pe cineva,
Milă să ai de omu-acel
Şi-o haină să aşezi pe el.
Nu-ntoarce spatele când rău
Îi merge seamănului tău.
8 Dacă aşa te vei purta,
Vedea-vei că lumina ta
Va răsări, triumfător,
Ca şi lumina zorilor,
Iar vindecarea ta trupească,
Iute de tot, o să-ncolţească.
Neprihănirea – ia aminte –
Are să-ţi meargă înainte
Şi însoţit vei fi, mereu,
De slava de la Dumnezeu.
9 Dacă vei face-n acest fel,
Pe Domnul ai să-L chemi, iar El,
De-ndată, „Iată-Mă!” va zice.
De tine-atunci va fi ferice.
Dacă alungi tot ce e rău
Şi orice jug din sânul tău,
De nu spui vorbe de ocară,
De te-nfrânezi să n-ajungi iară
Cu degetu’, ameninţând,
10 Dacă-ţi împarţi, cu cel flămând,
Hrana pe care tu o ai
Şi dacă tu vei şti să dai –
Din ceea ce ai dobândit –
Să saturi sufletul lipsit,
Atunci lumina ta răsare
Peste-ntunericul cel mare,
Iar bezna ta o să se vază
Ca şi lumina de amiază!
11 De Domnul, fi-vei – ne-ncetat –
Călăuzit şi săturat
Va face sufletul să-ţi fie,
Chiar şi când umbli prin pustie.
Îţi dă putere-n mădulare,
Să fii ca o grădină care,
De un izvor este udată,
A cărui apă, niciodată,
12 Nu va seca. Ai tăi, apoi,
Au să ridice ziduri noi,
Peste ruine şi vor pune
Pietre pe temelii străbune.
Vei fi numit drept „Dregător
Al tuturor spărturilor”.
Vei fi, de oameni, înţeles,
Drept „cel ce drumurile-a dres,
Făcând ca ţara părăsită
Să fie iarăşi locuită.”
13 Dacă îţi vei opri, de-ndat’,
Picioru-n ziua de Sabat
Şi nu vei mai găsi cu cale
Să îţi faci gusturile tale
În a Mea sfântă zi şi dacă
Sabatul Meu are să-ţi placă
Şi fi-va a ta desfătare,
Ca să-l sfinţeşti fără-ncetare
Pe al tău Domn şi Dumnezeu,
Dacă Îl vei slăvi mereu
Şi dacă ai să Îl cinsteşti,
Dacă nu te-ndeletniceşti
Mereu cu treburile tale,
Dacă urmezi căile Sale
Şi nu te ţii de drumul tău
Care te duce doar la rău,
Dacă apoi tu ai să ştii
Ca să te laşi de flecării,
14 Atunci, în Domnul tu vei sta,
În El doar, te vei desfăta
Şi-n ţară am să te sui Eu,
Pe înălţimi, unde mereu
Am să te fac – neîndoios –
Ca să fii foarte bucuros
De moştenirea cea pe care,
Iacov, al tău tată, o are.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”