1 Nu-i scurtă mâna Domnului,
Spre-a mântui. Urechea Lui
Nu poate să fi asurzit
Şi să nu ne fi auzit.
2 A voastră grea nelegiuire
Pune un zid de despărţire,
Ce se ridică între voi
Şi între Dumnezeu apoi.
Păcatele poporului
Vă ascund Faţa Domnului,
Căci ele sunt atât de multe,
Încât nu poate să v-asculte!
3 Cu sânge, mâinile-s mânjite;
Degete-aveţi, nelegiuite;
Buzele voastre se vădesc
Precum că doar minciuni rostesc,
Iar limba voastră, peste fire,
Aruncă doar nelegiuire.
4 Dreptatea, nimănui nu-i place,
Iar judecăţi drepte nu face
Niciunul. Ei se bizuiesc
Pe lucruri ce se dovedesc
A fi deşarte. Nu sunt buni,
Căci spun mereu numai minciuni.
Răul îl nasc ei, peste fire,
Şi zămislesc nelegiuire.
5 Ouă de basilic clocesc
Şi pânze de paing urzesc.
Din ale lor ouă, cumva,
Dacă mănâncă cineva,
Are să moară de îndat’.
Dacă cumva, un ou, a spart,
Din el, încredinţat să fie
Că o năpârcă o să vie.
6 Nu la ţesutul straielor
Se folosesc pânzele lor
Şi nici nu-s bune de-nvelit.
Lucrarea lor s-a dovedit
Nelegiuită ca să fie,
Iar fapta lor e silnicie.
7 Picioarele lor se zoresc
Spre răutăţi şi se grăbesc
Să verse sânge ne-ntinat,
Iar gândul lor s-a arătat
A fi, mereu, nelegiuit.
Pe al lor drum, s-au însoţit
Prăpădul şi cu nimicirea.
8 Aşa precum le este firea,
Ei nu cunosc a păcii cale,
Nici binefacerile sale.
Dreptatea nu îi însoţeşte.
Sucit, al lor drum se vădeşte.
Omul acel care apucă
Pe a lor cale să se ducă,
Nu va cunoaşte niciodată,
Ce este pacea-adevărată.
9 Tocmai de-aceea, izbăvirea
Departe e, iar mântuirea
Nu ne ajunge. Aşteptăm
Lumina, însă căpătăm
Întunecimea, iar apoi,
Prin negură doar, umblăm noi!
10 Ca nişte orbi, noi bâjbâim
Pe lângă zid. Ne poticnim –
Asemeni celui cari ochi n-are –
Chiar ziua, în amiaza mare,
De parcă noaptea ne-nconjoară.
Ca morţii suntem, bunăoară,
Printre toţi cei care trăiesc
Şi plini de viaţă se vădesc.
11 Ca nişte urşi, noi mormăim
Şi să ne văietăm doar ştim,
Asemeni unor porumbei
Căci ne purtăm la fel ca ei.
Sperăm să vină izbăvirea
Şi să sosească mântuirea,
Dar nu vine nimic apoi.
Departe ele sunt, de noi.
12 Fărădelegile, pe care
Le-am făptuit fără-ncetare,
În a Ta faţă se găsesc.
Păcatele mărturisesc
Despre călcările de lege.
La fel, a noastră făr’delege
Este cu noi, necontenit,
Şi ştim ce rele-am făptuit.
13 Noi, vinovaţi, de la-nceput,
Faţă de Domnul, ne-am făcut.
Necredincioşi ne-am dovedit,
Pentru că noi L-am părăsit
Pe-Acela care e, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu.
Cu apăsare am vorbit
Şi răzvrătire am vădit.
Numai cuvinte mincinoase,
Din al nost’ cuget, au fost scoase.
14 În felu-acesta, izbăvirea
Ne-a părăsit, iar mântuirea,
Pe al nost’ plai, n-a mai venit,
Ci ne-a uitat. S-a poticnit
Şi adevărul în piaţă,
Iar a neprihănirii faţă
N-am mai putut a o vedea,
Căci prea departe se găsea.
15 Tot adevărul s-a făcut –
În mare grabă – nevăzut,
Iar cel ce s-a îndepărtat
De rău, e jefuit de-ndat’.
Domnu-Şi apleacă, mânios,
Privirea şi Se uită-n jos,
Către pământ. Pe-ntreaga fire,
Nu va vedea neprihănire.
16 El, nici un om, nu mai găseşte
Şi nimeni nu mai mijloceşte.
Atunci, cuprins e de mirare,
Dar Îl ajută braţu-I tare.
Neprihănirea Domnului
Este, atunci, sprijinul Lui.
17 Neprihănirea L-a-mbrăcat,
De parcă e împlătoşat.
Din mântuire e făcut
Coiful ce-l poartă. Şi-a ţesut
Straiul, numai din răzbunare
Şi-apoi mantaua ce o are,
Din gelozie-i însăilată.
18 El va veni şi o răsplată
O să îi dea, la fiecare,
După ce fel de fapte are.
Ai Săi potrivnici au să ştie
Ce-nseamnă-a Domnului mânie.
Ostroavelor le e plătită
Plata ce le e cuvenită.
19 Atunci, de Numele Său sfânt,
Aceia cari în apus sânt,
Au să se teamă, negreşit,
Iar cei aflaţi în răsărit
Se vor speria de slava Lui.
Atuncea, Duhul Domnului,
Pe fugă îi va pune-apoi
Şi-l va întoarce înapoi,
Pe-al Său vrăjmaş cari, pe câmpie,
Precum un râu are să vie.
20 „Vine un Răscumpărător,
Pentru Sion, în viitor,
Pentru aceia care sânt
Urmaşi lui Iacov, pe pământ
Şi care se întorc apoi,
De la păcate, înapoi.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
21 „Şi iată” – zice Dumnezeu –
„Acesta-i legământul Meu,
Ce-l fac cu ei: „Al meu Duh vine
Şi se-odihneşte peste tine.
Cuvântul Meu, de gura ta,
Nu se va mai îndepărta
Şi nici faţă de-ai tăi copii,
De-acum şi până-n veşnicii.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”