1 Te scoală şi te-mbărbătează!
Te scoală şi te luminează!
A ta lumină, iată, vine
Şi răsări-va peste tine –
De-ndată – slava Domnului.
2 Căci toată a pământului
Întindere-i acoperită
De negura înstăpânită,
Iar întunericul cel mare
Cuprinde ale lui popoare.
Dar iată că al tău Domn vine.
Slava-I răsare peste tine.
3 Neamuri, la tine, au să vină
Să meargă în a ta lumină,
Iar împăraţii vor căta
Să umble-n strălucirea ta.
4 Ridică-ţi ochii! Te roteşte
Şi împrejurul tău priveşte!
Toţi se adună – cum vezi bine –
Şi-apoi se-ndreaptă către tine!
Feciorii tăi, în graba mare,
La tine vin, din depărtare.
Fiicele tale-s ajutate
Căci sunt, pe braţe-apoi, purtate.
5 Când vei vedea că se-mplinesc
Lucrările ce se vestesc,
Cuprins vei fi de veselie
Şi-ai să tresalţi de bucurie.
Inima îţi va bate tare,
Lărgindu-se, fără-ncetare,
Căci ale mării bogăţii,
La tine vor veni, să ştii,
Iar visteriile-adunate
De neamuri, ţie-ţi vor fi date.
6 Mulţime de cămile, iată,
Te vor acoperi de-ndată.
Şi dromadere se adună,
Din Madian, ca împreună
Cu cele cari din Efa sânt,
Să vină pe al tău pământ.
Toţi cei din Seba au să vie
Aducând aur şi tămâie,
Vestind lauda Domnului.
7 Şi turmele Chedarului,
La tine, au să se adune.
În a ta slujbă îşi vor pune
Berbecii, cei din Nebaiot.
Ei Îmi vor fi arderi de tot:
Se vor sui pe-al Meu altar,
Căci jertfe Îmi vor fi, în dar,
Aşa precum au fost cerute
Spre a putea a-Mi fi plăcute,
Făcând ca slava casei Mele
Şi mai slăvită-a fi, prin ele.
8 Cine sunt cei cari, bunăoară,
Asemenea norilor zboară,
Asemeni porumbeilor
Grăbiţi spre porumbarul lor?
9 Sunt aşteptat, cu nerăbdare,
De-ostroavele aflate-n mare.
Corăbiile care sânt
Din Tarsis – de pe-al său pământ –
În frunte stau, gata apoi
Ca să-i aducă înapoi,
De pe îndepărtate căi,
Pe cei cari sunt copii ai tăi.
Argint şi aur vor avea
Să mai aducă, să le dea
Pentru Numele Domnului,
Pentru Numele Sfântului
Pe cari Îl are Israel.
El este Domnul tău, e Cel
Care pe tine te iubeşte.
El e Cel cari te proslăveşte.
10 Ziduri, străini-au să-ţi zidească,
Iar împăraţi-au să-ţi slujească.
M-am mâniat şi te-am lovit,
Însă cu milă te-am primit.
11 Porţile tale au să fie
Deschise, pentru veşnicie.
Ziua şi noaptea vor şedea
Deschise, pentru a putea,
A neamurilor bogăţie,
Mereu, la tine, ca să vie,
Cu şirul împăraţilor
Şi cu întreg alaiul lor.
12 Un neam sau o împărăţie,
Dacă n-au să-ţi slujească ţie,
Cu moartea fi-vor pedepsite
Şi au să fie nimicite.
13 Slava cari în Liban e-aflată,
Ţie are să-ţi fie dată.
Veni-vor ai lui chiparoşi,
Precum şi ulmii cei frumoşi,
Cu merişorul negreşit
(Cari „cimişir” mai e numit),
Căci împreună-au să voiască,
Al Meu loc să-l împodobească,
Pentru că Eu Îmi proslăvesc
Locul în care-Mi odihnesc
14 Picioarele. Fiii pe care
Asupritorul tău îi are,
Spre tine fi-vor îndreptaţi
Şi-n faţă îţi vor sta plecaţi.
Cei care te-au dispreţuit
Spre tine se vor fi grăbit.
‘Nainte-ţi se vor aduna
Şi-n faţă-ţi se vor închina.
Vei fi, în gura orişicui,
Drept o „Cetate-a Domnului”,
„Sionul Sfântului pe care
Neamul lui Israel Îl are”.
15 Chiar dacă fost-ai părăsită,
Urâtă şi dispreţuită –
Astfel încât nu mai trecea
Prin a ta poartă nimenea –
Te fac, podoabă, ca să fii,
O pricină de bucurii
Pentru al oamenilor ram,
În veşnicii, din neam în neam.
16 Laptele împăraţilor,
Precum şi al neamurilor,
Ai să îl bei. Vei şti că Eu
Sunt al tău Domn şi Dumnezeu.
Eu sunt al tău Mântuitor.
Eu îţi sunt Răscumpărător.
Eu sunt Puternicul pe care,
Drept ajutor, Iacov îl are.
17 În urmă, în loc de aramă,
Aur aduc, de bună seamă.
Doar cu argint înlocuiesc
Fierul, aşa precum doresc.
Apoi, în locul lemnului,
Voiesc arama să o pui
Şi-n loc de pietre am să cer
Ca aşezat să fie fier.
Iată, în vremea care vine,
Fac astfel încât, peste tine,
Dreptatea numai să domnească
Şi pacea doar să stăpânească.
18 Nici vorbă nu o să mai fie,
În ţara ta, de silnicie.
Nici pustiire, nici prăpăd –
La tine – nu o să mai văd.
Căci nu va mai fi nici un rău,
Atuncea, în ţinutul tău.
Drept „Mântuire”, Eu numesc
Zidul cu cari te-mprejmuiesc,
Iar a ta poartă minunată,
Drept „Laudă” va fi chemată.
19 Cel care te va lumina
Nu va fi soarele. Luna
Nu-ţi va mai da a ei lumină
Căci Domnul Însuşi o să vină
Şi El, Lumină, o să-ţi fie
Şi slavă, pentru veşnicie.
20 Soarele o să-ţi strălucească
Şi-n veci n-o să-ţi mai asfinţească:
La fel şi luna: niciodată
Nu-ţi va mai fi întunecată.
Cel care te va lumina
Nu va fi soarele. Luna
Nu-ţi va mai da a ei lumină
Căci Domnul Însuşi o să vină
Şi El, Lumină, o să-ţi fie
Şi slavă, pentru veşnicie.
21 În neamul tău, vor fi găsiţi
Doar oamenii neprihăniţi.
Stăpâni, în ţară, au să fie
Oameni-aceşti, pentru vecie,
Ca o odraslă pregătită,
Care de Mine-a fost sădită,
În slujbă să Îmi fie ea,
Necontenit, spre slava Mea.
22 Cel cari mai mic are să fie
În număr, va ajunge-o mie,
Iar cel ce-nsemnătate n-are
Va fi un neam puternic, mare.
Eu, Domnul, am să Mă-ngrijesc,
Pe toate să le împlinesc,
Mereu, de-a lungul vremilor
Când va sosi şi timpul lor.”