1 „Dar Cine e Acesta, care,
În haine roşii, lucitoare –
Dinspre Edom şi Boţra – vine,
Plin de putere, către tine?”
„Eu sunt Cel care a vorbit,
Sunt Cel care-a făgăduit
Că va aduce mântuirea!
La Mine este izbăvirea!”
2 „De ce-Ţi sunt, roşii, straiele?
De ce Îţi sunt veşmintele,
Asemeni celui ce-a intrat
În teasc şi struguri a călcat?
3 „Eu am călcat în teasc, vezi bine,
Şi nici un om n-a fost cu Mine.
Pe toţi, în teasc, Eu i-am călcat,
Căci eram tare mâniat,
Iar al lor sânge a ţâşnit
Şi hainele Mi le-a mânjit.
4 Căci a venit ziua cea mare.
Era o zi de răzbunare
Şi-un an anume pentru cei
Cari sunt răscumpăraţi ai Mei.
5 Jur împrejurul Meu priveam:
Singur am fost şi Mă-ngrozeam,
Căci nimenea nu s-a găsit
Care să Mă fi sprijinit.
Doar braţul Meu, cutezător,
Mi-a fost singurul ajutor
Şi-a Mea urgie s-a vădit
Singura ce M-a sprijinit!
6 Călcat-am astfel, în picioare,
Plin de mânie-atunci, popoare.
Mânia Mea le-a îmbătat
Şi al lor sânge l-am vărsat.”
7 „Toată-ndurarea Domnului
Şi-asemenea faptele Lui –
Ce-au fost făcute pentru noi,
Eu am să le vestesc apoi.
Voi spune ce bun a fost El
Cu casele lui Israel,
Căci arătat-a îndurare
Şi dragoste nespus de mare.
8 Domnul a zis: „Tot neamul lor
Alcătuieşte-al Meu popor.
Necredincioşi, faţă de Mine,
Aceşti copii nu se vor ţine!”
Şi astfel, El – pentru popor –
A devenit Mântuitor.
9 Când în necaz ei s-au găsit,
În ajutor El le-a sărit,
Iar Îngerul care-i aflat
În faţa Lui, neîncetat,
Venit-a şi i-a mântuit.
Din dragoste, El a venit
Apoi, şi i-a răscumpărat,
Căci din vechime i-a purtat.
10 Dar ei n-au fost ascultători
Şi n-au fost înţelegători,
Ci al Său Duh L-au întristat.
Domnul – atuncea – a luptat
În contră la al Său popor
Şi S-a făcut vrăjmaş al lor.
11 Poporu-apoi şi-a amintit
De zilele-n care-a trăit
Moise, zicând: „Unde-i Cel care
Şi-a scos al Său popor din mare,
Şi cel care, peste popor,
Fusese pus a fi păstor?
Unde-i Cel care, pe pământ,
Trimis-a Duhul Său Cel Sfânt
Din cer, peste al său popor,
Să şeadă în mijlocul lor?
12 Unde-i Cel care îl veghea
Pe Moise şi-l povăţuia
Cu al Său braţ tare, slăvit,
Cu care ape-a despărţit
În faţa lor şi-astfel, în lume,
Să-Şi poată face-un veşnic Nume?
13 Unde-i Cel ce-i călăuzea
Prin valuri şi îi conducea,
Ca pe un cal, pe-un drum ales,
Fără de pietre, pe un şes?”
14 „Ca fiara care, bunăoară,
Către vâlcele se pogoară,
Aşa şi Duhul Domnului
La tihnă-a dus poporul Lui.
În acest fel, Tu – negreşit –
Poporul Ţi-ai povăţuit
Şi-un Nume-atuncea ai putut,
De slavă, să Îţi fi făcut!”
15 Din cerul Tău, Tu să priveşti
Către pământ, ca să zăreşti
Al Tău locaş sfânt şi slăvit.
Dar unde s-o fi risipit
Râvna care cu Tine sta
Şi-asemenea puterea Ta?
Al inimii Tale fior,
Cu şirul îndurărilor
Nenumărate, de la Tine,
Nu se arată, pentru mine.
16 Însă cu toate-acestea, iată,
Tu Doamne eşti al nostru Tată.
Căci Avraam nu ne-a ştiut,
Israel nu ne-a cunoscut.
Tu Doamne, numai, Te vădeşti
Precum că al nost’ Tată eşti,
Căci Tu eşti Cel care ne ştie
Din veşnicie-n veşnicie.
Ştiut eşti, de către popor,
Fiind „Al nost’ Mântuitor”.
17 De ce ne laşi să rătăcim?
De ce ne laşi să părăsim
Căile Tale şi găseşti
Ca inima să ne-o-mpietreşti,
Făcându-ne – de bună seamă –
De Tine să nu avem teamă?
Doamne, Te-ntoarce înapoi,
Doar din iubire pentru noi,
Căci suntem robi ai Tăi – ştii bine –
Şi moştenire pentru Tine!
18 Iată, poporul Tău cel sfânt,
În ţară, pe al lui pământ,
Puţină vreme-a stăpânit.
Vrăjmaşii, însă, au venit
Şi în picioare au călcat
Locaşul Tău cel sfânt, ‘nălţat
De către-al Tău popor, în ţară.
19 Iată că noi ajuns-am iară,
Ca un popor nenorocit,
Pe care nu l-ai cârmuit
Tu, niciodată, peste care
Nu S-a chemat Numele-Ţi mare…”