1 „O, dacă Tu ai încerca,
Cerul întreg a-l despica
Şi de Te-ai pogorî la noi,
Toţi munţii s-ar topi apoi,
În faţa Ta, ca de un foc
2 Ce-aprinde vreascuri şi pe loc
Face căldura ca să crească
Şi apa ca să clocotească!
Atunci, duşmanii Tăi, din lume,
Au să cunoască al Tău Nume,
Iar neamurile-nspăimântate,
Atunci, vor fi cutremurate!
3 Când ai făcut minuni la cari
Nu ne-aşteptam, munţii cei mari,
În faţa Ta, s-au zguduit,
Căci Tu, din ceruri, ai venit.
4 Minunile ce le-ai făcut,
Nicicând nu s-au mai fost văzut.
De ele, nu a auzit
Nimeni să se fi povestit,
Căci în afara Ta, vreodată,
N-a fost vreun dumnezeu să poată
A face lucruri de-acest fel,
Pentru cei cari se-ncred în el,
Aşa precum Tu ai făcut,
Pentru cei care Te-au crezut.
5 Tu ieşi ‘naintea celor care
Îndeplinesc, fără-ncetare,
Dreptatea, urmărind – mereu –
Doar căile lui Dumnezeu
Şi-şi amintesc, neîncetat,
De Tine. Dar Te-ai mâniat,
Pentru că am păcătuit.
Vom suferi, necontenit?
Sau, poate, milă o să ai
Şi mântuire-o să ne dai?
6 Toţi am ajuns nişte spurcaţi.
Suntem cu toţii, necuraţi.
Despre-ale noastre fapte bune,
Ajuns-am ca să putem spune
Că sunt precum un strai mânjit.
Ca frunzele ne-am ofilit
Şi de nelegiuiri apoi,
Ca şi de vânt duşi suntem noi.
7 Nu este nimeni cari se teme
De Tine, Numele să-Ţi cheme.
Nimeni nu e să se trezească,
De Tine să se alipească.
De-aceea, Ţi-ai ascuns apoi,
Faţa şi nu mai ştii de noi,
Încât ne laşi ca să pierim
În răul ce îl săvârşim.”
8 Cu toate-acestea Doamne – iată –
Tu eşti Cel care ne e Tată.
Tu eşti olar, noi suntem lut,
Iar Tu eşti Cel ce ne-a făcut.
Suntem cu toţi, a Ta lucrare.
9 Deci, nu Te mânia prea tare
Şi nu-Ţi aduce, ne-ncetat,
Aminte, de al nost’ păcat!
Priveşte Doamne-ndurător,
Căci noi suntem al Tău popor.
10 Doamne, te rog, să iei aminte,
Căci ale Tale cetăţi sfinte
Ajuns-au de a fi pustii.
Sionul e pustiu, să ştii.
Ierusalimul e la fel,
Căci pustiit este şi el!
11 Slăvita noastră Casă sfântă,
În care laudă Îţi cântă
Ai noşti’ părinţi, acuma, pradă
Ajuns-a focului să-i cadă,
Iar tot ceea ce-am preţuit
Mai mult, mereu e pustiit.
12 După prăpădu-acesta mare,
Te vei opri Tu, Doamne, oare?
Are să tacă gura Ta
Şi, mult, nu Te vei întrista?”