1 „Gata ca să răspund eram
Şi să M-arăt, Mă pregăteam,
Celor cari nu M-au întrebat
Şi care nu M-au căutat.
„Iată-Mă! Iată-Mă!” – spuneam,
Mergând ‘naintea unui neam
Cari nu ştia cine sunt Eu
Şi nu chema Numele Meu.
2 Mâinile Mele, răbdător,
Mi le-am întins spre un popor
Cari răzvrătit s-a arătat
Şi pe căi rele a umblat,
Purtat de gândurile lui,
Fără de frica Domnului!
3 Spre un popor care-Mi stârneşte
Mânie, căci el dăruieşte
Jertfe-n grădini şi-apoi se duce,
Tămâie, pentru a aduce,
Ca să o ardă ăst popor,
Pe-acoperişul caselor.
4 Spre un popor cari se vădeşte
Că în morminte locuieşte
Şi cari în peşteri se-aciuiează
Atuncea când se înserează,
Având în strachină bucate
Cari ştiut e că-s necurate
Şi care, carnea de porc încă,
E dovedit că o mănâncă,
5 Dar totuşi, îndrăzneşte-apoi,
Să zică: „Dă-te înapoi
Şi nu te-apropia, căci sânt –
După cum vezi – un popor sfânt!”…
Aceste lucruri sunt un fum
În ale Mele nări, acum.
Sunt precum focul înteţit
Şi arde-apoi, necontenit!
6 Iată ce-am hotărât, în Mine:
„Găsesc cu cale, că e bine
Ca să nu tac. Mă repezesc
Asupră-le şi-i pedepsesc.
7 Pentru nelegiuirea care
A săvârşit-o fiecare,
Pentru ceea ce-au făptuit
Ai voşti’ părinţi, când au trăit –
Care pe munţi-nalţi s-au dus,
Unde tămâie au adus
Şi care M-au batjocorit
Pe înălţimi, necontenit –
O să le fie măsurată
O plată binemeritată,
Pentru tot ceea ce-au făcut
În vremea care a trecut.”
8 „Domnul, în acest fel, vorbeşte:
„Atunci când zeamă se găseşte
Într-un ciorchine şi se zice:
„Nu-l nimici! Să nu se strice,
Căci precum vede fiecare,
În el e-o binecuvântare”,
La fel voi face pentru cei
Cari se vădesc drept robi ai Mei,
Pentru că Eu, mult, îi iubesc
Şi nu vreau, tot, să nimicesc.
9 Căci o sămânţă, Eu socot,
Apoi, din Israel să scot.
Din Iuda, un moştenitor
Voi scoate şi stăpânitor
Am să-l aşez, în munţii Mei.
În ţară am să-i pun pe cei
Care-Mi sunt robi, căci i-am ales
Şi dintre neamuri i-am cules.
10 Saronul o să fie dat,
Loc pentru oi, de păşunat.
Voi face ca valea Acor
Culcuş să fie-al boilor.
Le dau pentru poporul Meu
Care Mă caută, mereu.
11 Pe voi – cei care Îl lăsaţi
Pe Domnul vostru sau uitaţi
De Numele Cel Sfânt al Meu
Şi-o masă-ntindeţi, tot mereu,
Norocului, iar Sorţi-n dar,
Spre cinste-i umpleţi un pahar –
12 Vă voi sorti ca să pieriţi,
Fiind de sabie loviţi
Şi în genunchi aveţi să staţi
Atunci când fi-veţi judecaţi,
Căci Eu sunt Cel cari am chemat,
Însă voi nu M-aţi ascultat.
Eu sunt Cel care v-a vorbit,
Dar să răspundeţi n-aţi voit,
Făcând ce-i rău în faţa Mea
Şi alegând ce nu-Mi plăcea.”
13 De-aceea, Domnul Dumnezeu
Vorbit-a-n acest fel: „Mereu,
Ai Mei robi – iată – sunt hrăniţi,
Dar voi aveţi să flămânziţi.
În timp ce robii Mei vor bea,
Parte de sete veţi avea.
Când ei avea-vor bucurie,
Vouă ruşine-o să vă fie.
14 „Ai Mei robi – iată – vor cânta,
Căci inima le va sălta
De veselie şi plăcere,
Iar voi striga-veţi, de durere.
În suflete, o s-o simţiţi
Şi veţi boci, adânc mâhniţi,
În duhurile voastre-apoi.
15 Vă veţi lăsa numele – voi –
Ca un blestem, pentru acei
Cari se vădesc aleşi ai Mei,
Şi-anume: „Vă va omorî
Domnul, când Se va pogorî”,
Iar robilor Săi, de pe lume,
El le va dărui alt nume.
16 Acela care va căta
Şi se va binecuvânta
În ţară, trebuie să ştie
Precum că el are să fie,
În Domnul, binecuvântat;
Iar cel ce se va fi jurat
În ţară, trebuie să ştie
Cum că jurat are să fie
Pe Domnul adevărului;
Toate ale poporului
Vechi suferinţe îndurate,
În acel timp, vor fi uitate
Şi nu am să le mai privesc.”
17 „Iată că Eu am să zidesc
Şi ceruri noi şi-un nou pământ.
Astfel, de toate câte sânt
Astăzi pe lume, nimenea,
Aminte, nu va mai putea
Ca să-şi aducă mai apoi.
18 Ci bucuroşi o să fiţi voi,
Căci parte doar de veselie,
O să aveţi, pe veşnicie,
Când veţi vedea tot ce voi face.
Ierusalimu-l voi preface
În nesfârşită veselie
Şi-al său popor, în bucurie.
19 Eu Însumi, voi veni la voi
Şi la Ierusalim apoi,
Am să Mă veselesc, mereu,
Alături de poporul Meu.
N-au să se-audă plânsete,
Acolo, şi nici ţipete.
20 În el, n-au să se mai găsească
Copii, puţin să vieţuiască.
Bătrâni nu se vor fi găsit
Cari anii să nu-şi fi-mplinit.
Acela care, bunăoară,
La ani o sută o să moară,
Tânăr va fi – neîndoios –
Şi-i blestemat ca păcătos.
21 Poporul case-o să zidească,
În care o să locuiască.
Vii va sădi acest popor
Şi va mânca roadele lor.
22 Nu vor zidi casele-acele,
Ca să stea alţi-apoi, în ele.
Nici vii nu au ca să sădească
Şi alţii să le folosească,
Pentru că-ntregul Meu popor,
Asemenea copacilor
Va vieţui şi bucuros
Are a fi, neîndoios,
De lucrul care a ştiut,
Cu mâna lui, să-l fi făcut.
23 Degeaba n-au să mai muncească
Şi nu au să mai zămislească
Copii, pe care-apoi, în ţară,
Să-i vadă cum au să le piară,
Ci o sămânţă vor fi – iată –
De Domnul binecuvântată
Şi împreună vor putea,
Cu ai lor fii, de a şedea.
24 Le voi răspunde, de îndat’,
‘Nainte de-a Mă fi chemat
Şi-am să-i ascult, necontenit,
‘Nainte de a fi sfârşit
Ceea ce vrut-au să Îmi spună!
25 Lupul şi mielul, împreună,
Vor paşte iarba câmpului.
Leul, asemeni boului,
O să mănânce paie, până
Va fi sătul. Numai ţărână,
În vremea ‘ceea – veţi vedea –
Drept hrană, şerpii vor avea.
Atunci va fi un timp de pace,
Căci nici un rău nu se va face
Şi nu va fi vreo vătămare
Pe muntele Meu sfânt şi mare.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”