1 „Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Întregul cer este al Meu,
Căci el este, din veşnicie,
Scaunul Meu pentru domnie,
Iar din pământ, Eu Mi-am făcut,
Pentru picioare, aşternut!
Ce casă aţi putea apoi,
Mie, ca să Îmi faceţi voi,
Sau ce puteţi să ridicaţi,
Drept locuinţă să Îmi daţi?
2 Iată că tot ce aţi văzut,
De către Mine s-a făcut,
Căci toate-au căpătat fiinţă
Numai după a Mea dorinţă.
Spre cel ce suferă, voiesc –
În vremea ‘ceea – să privesc
Şi spre cel care s-a vădit
Că are sufletul mâhnit
Ştiind ca de cuvântul Meu
Teamă să aibă, tot mereu.
3 Cel cari, un bou, a junghiat –
Drept jertfă – nu a arătat
Că e mai bun decât cel care,
Un om, ca să omoare, are.
Omul care jertfeşte-un miel,
Va fi asemenea cu cel
Care, un câine, a răpit
Şi-n urmă, gâtul i-a sucit.
Apoi, omul acela care
Aduce-un dar pentru mâncare,
E-asemeni celui ce-a vărsat
Sânge de porc. Cel ce-a luat
Tămâie şi a ars-o-apoi,
E ca acela dintre voi care
La idoli s-a-nchinat.
Cei care astfel au lucrat,
Mereu şi-aleg căile lor
Şi în a urâciunilor
Mulţime îşi găsesc plăcere.
4 Tocmai de-aceea, Eu voi cere –
Şi-asupra lor Eu am să chem –
Lucruri de care ei se tem
Şi-i voi lovi necruţător,
Doar spre nefericirea lor.
Nu au răspuns când i-am chemat;
Când le-am vorbit, n-au ascultat,
Făcând ce-i rău în faţa Mea
Şi alegând ce nu-Mi plăcea!”
5 „Să ascultaţi Cuvântul Lui,
Voi cari, Cuvântul Domnului
L-aţi ascultat, umpluţi de teamă,
Şi L-aţi luat mereu în seamă.
Iată ce zic ai voştri fraţi,
De care sunteţi alungaţi
Şi care vă urăsc mereu,
Din pricina Numelui Meu:
„Domnul să facă – dacă poate –
Ca slava Lui să se arate,
Să vă vedem, când o să vie,
Că plini sunteţi de bucurie!”
Dar ruşinaţi se pomenesc
Cei care astfel vă vorbesc!
6 Un glas, tare, s-a auzit,
Cari din cetate a ieşit
Şi din lăuntrul Templului.
El este glasul Domnului
Cel care, încurând, Se-arată,
Vrăjmaşilor, să le dea plată!”
7 „‘Nainte ca să fi avut
Dureri de faceri, a născut
Şi un fecior a zămislit,
Fără ca să fi suferit.
8 Cine a auzit, cumva,
Vreodată, de aşa ceva?
Se poate, oare, să apară
Doar într-o zi numai, o ţară?
Un neam se naşte dintr-odată?
Abia fusese apucată,
De munci, fiica Sionului –
De chinul zămislitului –
Când iată că a şi născut
Şi de fii, parte a avut!
9 „Să-nchid al mamei pântec, oare,
Când chiar Eu sunt Acela care
Le fac să nască?” – a-ntrebat
Domnul. „Când naştere-am lăsat,
În lume, să le fac ăst rău?” –
Întreabă Dumnezeul tău.
10 „Hai, bucuraţi-vă apoi,
Cu-al Meu Ierusalim, şi voi
Aceia care arătaţi
Cum că iubire îi purtaţi.
Cei ce l-aţi plâns, acum veniţi
Şi bucuria o-mpărţiţi
11 Cu el, căci peste-al său popor,
Laptele mângâierilor,
Îl voi turna. Vă adulaţi
La el, căci fi-veţi desfătaţi.
Cu plinătatea slavei lui.”
12 Iată cuvântul Domnului:
„Pacea, am s-o îndrept mereu,
Către Ierusalimul Meu,
Precum apele unui râu.
Asemenea unui pârâu
Ce a ieşit din matcă, are
Să vină şi slava cea mare
A neamurilor, către el.
De-aceea, în timpul acel,
Cu toţii fi-veţi alăptaţi,
Pe braţe duşi şi dezmierdaţi,
Căci pe genunchi ei vă vor ţine,
Ca astfel să vă fie bine.
13 Cum mama-şi mângâie, mereu,
Pruncul, am să vă mângâi Eu.
Da, în Ierusalim apoi,
Am să vă mângâi Eu, pe voi!
14 Atunci când aste lucruri, toate,
Le veţi vedea că-s întâmplate,
În inimă o să simţiţi
Că bucurie-o să primiţi,
Iar oasele voastre vor prinde
Putere, după cum se-ntinde
Şi creşte iarba câmpului,
Peste întinderile lui.”
Domnul, faţă de-ai săi robi, are
Să Îşi arate braţul tare,
Însă vrăjmaşii au să ştie
Ce va-nsemna a Lui urgie.
15 „Domnul, ca şi un foc, apare.
Sunt, un vârtej, ale lui care.
Jeratic, e mânia Lui
Şi-n flăcări ale focului
Şi-a preschimbat cuvântul care
Fusese spus spre-ameninţare.
16 Ale Lui judecăţi, cu foc,
Domnul le va-mplini, pe loc,
Iar a Lui sabie-i loveşte
Pe cei pe care-i pedepseşte,
Căci cei ucişi de-a Lui mânie,
În mare număr, au să fie.
17 Aceia care se sfinţesc
Şi în grădini se curăţesc,
Dar se adună cu cei care
Vor folosi pentru mâncare
Carnea de porc, sau se hrănesc
Cu şoareci, ori se dovedesc
A mânca lucrurile-oprite
Cari urâciune sunt privite,
În vremea ‘ceea au să piară,
Căci nu vor fi lăsaţi în ţară.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
18 „Eu pedepsesc faptele lor,
Precum şi gândul tuturor.
Dar va veni o vreme-apoi,
În cari, la Mine, strânge-voi
Popoarele, limbile toate
Care sunt pe pământ, aflate.
Ele, la Mine, au să vină,
Să vadă slava Mea, divină.
19 Voi pune-n vremurile-acele,
Un semn, să fie între ele.
Pe cei ce vor scăpa apoi,
Din Israel, trimite-i voi
La Tarsis. Se vor îndrepta
Spre Pul apoi, şi vor căta
La Lud şi la Iavan s-ajungă.
Au să străbată cale lungă,
Până la cei ce mânuiesc
Arcul. În urmă, se pornesc
Către ostroavele aflate
În locurile-ndepărtate,
Care – nicicând – n-au auzit
De Mine să se fi vorbit
Şi care nici nu au putut
Ca slava să Mi-o fi văzut.
Ei vor vesti, dea pururea,
Printre popoare, slava Mea
20 Şi îi vor strânge pe-ai voşti’ fraţi
Cari printre neamuri sunt aflaţi,
Să îi aducă Domnului,
Precum un dar, în cinstea Lui.
Pe cai, pe dromaderi, pe cară,
Pe tărgi şi pe catâri, în ţară,
Îi vor aduce-n faţa Lui,
La sfântul munte-al Domnului
Şi la Ierusalim. Astfel,
Ei au să şeadă lângă El.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.
Ei au să fie-aduşi la fel
Precum fiii lui Israel
Aduc la Casa Domnului, –
Spre slava şi spre cinstea Lui –
Daruri ce sunt pentru mâncare.
Acestea sunt, de fiecare,
Cu multă grijă, aşezate
Numai în vasele curate.
21 Apoi – în urmă – dintre ei,
Îi voi alege pe acei
Pe care o să-i vreau ca Mie,
Leviţi şi preoţi, să Îmi fie.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.
22 Precum pământul nou, apoi,
Cu cerurile cele noi
Ce-am să le fac vor dăinui
În faţa Mea, vor vieţui
Urmaşi voşti’ şi-asemenea
Numele ce le veţi avea.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.
23 Când luna nouă va să vie
Şi când Sabat are să fie,
Cu toţii vor veni la Mine,
În faţa Mea să se închine.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
24 „Când vor ieşi, îi vor vedea
Pe cei cari înaintea Mea
S-au răsculat, cum au pierit.
Viermele ce i-a mistuit
Nu va muri; nici focu-n care
Arde-vor ei, fără-ncetare,
Nu se va stinge niciodată.
O pricină de groază – iată –
Ajunge-vor ei ca să fie,
Pentru orice făptură vie.”