1 „Eu, preaiubiţilor mei fraţi,
Vă-ndemn acum, să cercetaţi
Duhul, atent, ca tot mereu,
Să ştiţi dacă-i din Dumnezeu.
Vă rog dar, să nu daţi crezare,
Oricărui duh, la întâmplare.
Căci mulţi proroci, azi au ieşit,
Şi mincinoşi, s-au dovedit.
2 Voi veţi cunoaşte, tot mereu,
Pe Duhul de la Dumnezeu,
Prin acest fapt: Duhul de sus,
Va spune că Hristos Iisus
Venit-a-n trup, aici, mereu.
Acesta-i de la Dumnezeu.
3 Dar orice duh care vorbeşte
Şi care nu mărturiseşte
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,
Acela nu este de sus –
Deci nu e de la Dumnezeu.
Duhul acela – vă spun eu –
E de la Anticrist venit,
De care voi aţi auzit
Că vine. Şi vă dau o veste:
El, chiar acum, în lume, este.
4 Voi, copilaşilor, sunteţi
Din Dumnezeu şi-astfel, puteţi
Să biruiţi. Şi-aţi biruit
Aceste duhuri ce-au venit,
Căci Cel ce-n voi sălăşluieşte,
Decât cel care se găseşte,
Acum, în lume, e mai mare
Şi e cu mult, cu mult, mai tare.
5 Ei sunt din lume şi vorbesc
Asemeni lumii, căci găsesc
Astfel, la lume, ascultare.
6 Noi, însă, suntem, fiecare,
Din Dumnezeu. Deci tot mereu,
Cei care sunt din Dumnezeu,
Au să ne-asculte. Să ştiţi bine,
Că nu ne-ascultă orişicine.
Aceia care, pe pământ,
Nu sunt ai Tatălui Cel Sfânt,
N-au să ne-asculte. În ăst fel,
Cunoaştem duhul cel mişel,
Al rătăcirii şi-al celui
Care-i al adevărului.
7 Deci preaiubiţilor, să ştim
Ca, tot mereu, să ne iubim,
Pentru că dragostea ne vine,
Din Dumnezeu. Iubind, oricine
Se vede că este născut,
Din Domnul, şi L-a cunoscut.
8 Însă acel ce nu iubeşte,
Prin acest fapt, el dovedeşte
Că nu-L ştie, pe Dumnezeu,
Pentru că Domnul e, mereu,
9 Iubire. Iar dragostea Lui,
Faţă de neamul omului –
Faţă de noi – s-a arătat,
Chiar prin aceea că ne-a dat,
Pe Fiul Său. Singurul Fiu,
Al Dumnezeului Cel viu,
Venit-a-n lume şi astfel,
Acuma, noi trăim, prin El.
10 Iubirea – vă spun lămurit –
Nu stă în faptul c-am iubit –
Noi, oamenii – pe Dumnezeu,
Ci în aceea că, mereu,
El ne-a iubit, pe noi, şi-a dat,
Drept jertfă pentru-al nost’ păcat,
Pe Fiul Său, de-a ispăşit
Ceea ce noi am săvârşit.
11 Deci preaiubiţilor, să ştiţi
Că precum noi am fost iubiţi
De Dumnezeu, trebuie-apoi,
La fel să ne iubim şi noi,
Unii pe alţii. N-a putut,
12 Pe Dumnezeu, să-L fi văzut
Nimeni; dar dacă ne iubim
Unii pe alţii, atunci ştim
Căci Dumnezeu rămâne-n noi
Şi vom cunoaşte mai apoi,
Că dragostea Lui, răsădită
În noi, este desăvârşită.
13 Cunoaştem că, în El suntem –
Iar El în noi – căci noi avem,
Duhul, pe care ni L-a dat,
Fiind din Duhul Său luat.
14 Noi am văzut şi vă vestim –
Căci tuturor mărturisim –
Că Tatăl – Dumnezeu Cel viu –
În lume, L-a trimis pe Fiu –
Pe Fiul Său, precum se ştie –
Ca El, Mântuitor, să fie.
15 Acel care mărturiseşte
Cum că Iisus se dovedeşte
A fi Fiul lui Dumnezeu,
În Domnul rămâne, mereu;
Iar Domnul Dumnezeu, şi El,
Rămâne-va, în omu-acel.
16 Iată că noi am cunoscut
Şi totodată, am crezut
În dragostea lui Dumnezeu,
Faţă de noi. Domnul, mereu,
E dragoste; deci orşicine,
Dacă în dragoste se ţine,
Să ştie că, în Dumnezeu,
O să rămână, tot mereu.
17 Iată dar, precum este El,
În lume, noi suntem la fel:
Desăvârşită e, în noi,
Dragostea Lui, ca mai apoi,
S-avem încredere deplină,
Când judecata o să vină.
18 În dragoste, frică nu este;
Căci ea, frica, o izgoneşte.
Frica nu umblă ne-nsoţită –
Are pedeapsa pregătită.
Cel ce se teme, nu-i găsit –
În dragoste – desăvârşit.
19 Pe Dumnezeu, noi Îl iubim,
Pentru că El – aşa cum ştim –
E-ntâiul care ne-a iubit.
20 Când cineva e auzit
Spunând: „Pe Domnul, Îl iubesc”,
Dar faptele sale vădesc
Că pe-al său frate îl urăşte,
Un mincinos se dovedeşte.
Căci cel care, pe al său frate –
Pe care l-a văzut – nu poate
Să îl iubească, va putea,
Pe Domnul – fără a-L vedea –
Să Îl iubească? Nicidecum!
21 Iată porunca Lui, acum:
Dacă-L iubeşti pe Dumnezeu,
Iubeşte-ţi fratele, mereu.”