1 Ţofar, cuvântul, a luat
Şi-a zis: „Noi toţi te-am ascultat!
2 Vorbele tale ne-au împuns
Auzul. Pot, fără răspuns,
Lăsa năvala-ţi de cuvinte,
Să crezi – limbut fără de minte! –
3 Că ai dreptate? Au să-i facă
Pe oameni, oare, ca să tacă,
Vorbele tale? Peste poate!
Sau crezi, cumva, că îţi vei bate
De alţii joc, şi n-o fi cine
Ca să te facă de ruşine?
4 Ai spus: „Drept este felul meu
De a vedea. Curat sunt eu,
5 În ochii Tăi”. Aaa! Să dorească,
Doar, Dumnezeu să îţi vorbească!
La tot ce-ai spus, de ţi-ar răspunde
6 Şi de te-ar face a pătrunde
În taina-nţelepciunii Sale,
Vedea-vei că pe a tale,
Multe greşeli înfăptuite,
Nu sunt prea aspru răsplătite.
7 Te adânceşti tu, în ştiinţa
Lui Dumnezeu?! Ai cunoştinţa,
Perfectă, a Celui Puternic,
Sărmane om? Oare eşti vrednic
8 Să faci ceva, când mare-I este
Ştiinţa, încât stăpâneşte
Peste înaltul cerului?
Ce poţi să-I faci, atuncea, Lui?
Decât a morţii locuinţă,
E mai adâncă-a Lui ştiinţă!
Cunoaşterea pe cari o are
9 Mai lată-i decât orice mare,
Şi-n lung întrece chiar pământul.
Dacă va apuca Prea Sfântul
10 Sau dacă va închide El,
Ori judecă, cine-i acel
Ce Îl opreşte? Poţi a crede
11 Că este cine? Domnu-i vede
Pe toţi cei care-s vinovaţi
Şi-n făr’delege-s cufundaţi.
12 Dar dimpotrivă, omu-ţi spun
Că are minte de nebun
Şi-asemenea este născut,
Ca mânzul care l-a avut
Măgarul cel sălbatic. Eu
13 Te sfătuiesc, spre Dumnezeu,
Să-ţi îndrepţi inima. Aici,
Tu, mâinile, să îţi ridici
14 Spre El. Apoi, vei depărta
Fărădelegi, din casa ta
Şi-astfel n-o să se pripăşească,
În cortu-ţi, să mai locuiască –
Vreodată – nedreptatea. Deci,
15 Ridică-ţi fruntea şi, în veci,
Vei fi fără de frică, tare,
16 Iar suferinţele cu care,
Acuma, tu eşti încercat,
Atuncea le vei fi uitat
Şi toate îţi vor fi părut
Ca apele care-au trecut.
17 Cum e lumina, când e soare,
În miez de zi, strălucitoare,
Îţi vor fi zilele şi ţie,
Iar bezna ta are să fie
Precum lumina zorilor.
18 Vei fi, din nou, încrezător.
Nădejdea nu-ţi va fi-nşelată.
Ochi-ţi, să vadă, au să poată
Ce linişte-ai să dobândeşti.
Putea-vei să te odihneşti
19 Şi nu vei mai fi tulburat,
De nimenea. Ci căutat
Vei fi, pentru bunăvoinţă.
20 Cei răi – după a mea ştiinţă –
Se vor topii – nu au scăpare –
Căci moartea este acea care
Se va-ngrijii de soarta lor!
Astfel, cu toţii pieri-vor!”