1 Iov, după ce a ascultat,
Privind la ei, a cuvântat:
2 „S-ar zice – dacă nu greşesc –
Că întreg neamul omenesc
Voi îl formaţi; de veţi muri,
Şi-nţelepciunea va pieri!
3 Am şi eu minte, iar apoi,
Nu-s mai prejos eu, decât voi!
Tot ce mi-aţi spus, tot ce-aţi făcut,
Credeţi că alţii n-au ştiut?
4 Batjocură ajuns-am eu,
Amicilor. Lui Dumnezeu,
Sprijin Îi cer; ei mă privesc
Şi-apoi, toţi mă batjocoresc!
Batjocorit e, ne-ncetat,
Cel care e nevinovat!
5 Dispreţ au doar cei fericiţi,
Faţă de cei nenorociţi,
Gândindu-se, în sinea lor:
„Să-mpingi pe cel al cui picior
Alunecă!” Nu li se face
Nimic, ci sunt lăsaţi în pace
6 Jefuitorii cari, mereu,
Îl mânie pe Dumnezeu.
Le merge bine tuturor
Chiar dacă Dumnezeul lor
7 Este în pumn. Du-te, de grabă,
Pe dobitoace de le-ntreabă,
Căci ele îţi vor da poveţe –
Atunci – şi au să te înveţe.
Şi pasările cerului
8 Multe îţi spun; pământului
Cere-i, învăţături, să-ţi dea,
Şi peştilor de-asemenea.
9 Cine-i cel cari nu vrea să vadă,
În toate-acestea, o dovadă
Că lucrurile câte sânt,
Făcute-s pe acest pământ
De mâna Domnului? Ştiţi bine
10 Că El, în mâinile Lui ţine,
Suflarea celor ce trăiesc,
Fie că-i suflet omenesc,
Sau fiară – tot ce vieţuieşte.
11 Urechea nu deosebeşte
Cuvintele? Iar gustul, oare,
Al felurilor de mâncare,
Nu cerul gurii îl simţeşte?
12 Înţelepciunea se găseşte
La cei bătrâni. O viaţă lungă,
Doar, dă putinţa să ajungă
Omul să fie priceput.
13 La Domnul – căci El le-a făcut –
Putere e şi-nţelepciune,
Pricepere şi sfat. De pune
14 El mâna, ca să nimicească,
Nimeni n-are să mai zidească.
Pe cel pe cari El îl închide,
Nimeni nu-l va putea deschide.
15 El, calea apelor, apucă,
Oprindu-le şi tot usucă!
El poate să le slobozească,
Pământul să îl pustiască.
16 Putere şi înţelepciune,
El are. Stăpânire pune,
Peste cel cari se rătăceşte
Şi peste cel care voieşte,
Pe alţii, să îi rătăcească.
17 El, poate să îi înrobească
Pe sfetnici; face tulburare
În minţile acelea care
Slujesc judecătorilor.
18 El rupe-ale-mpăraţilor
Mari legături şi-i înconjoară,
În jurul coapselor, cu sfoară.
19 El, robi, îi ia, de vrea, pe toţi –
Îi ia robi chiar şi pe preoţi.
El îi răstoarnă pe puternici,
Oricât s-ar crede ei de vrednici.
20 El taie vorba tuturor
Cari, meşteri, în cuvânt, se vor.
Bătrânilor – dacă voieşte –
Înţelepciunea le-o răpeşte.
21 În ochii Lui, cei mari n-au preţ;
Varsă asupra lor, dispreţ;
Dezleagă brâul celor cari
Sunt la putere, fiind mari.
22 Descoperă ce e ascuns
În bezna cea de nepătruns.
El, la lumină, lumea sumbră
Aflată în a morţii umbră
23 O scoate. Neamuri, El sporeşte
Şi-apoi tot El le nimiceşte.
24 Mintea le-o ia, acelor care
Sunt cei mai mari peste popoare,
Făcându-i rătăciţi să fie,
Pe-ntinderile din pustie
Care, de drumuri, sunt lipsite,
25 Încât merg doar pe bâjbâite,
Prin beznă; nu văd desluşit.
Cu ameţeală i-a lovit,
Iar pasul le-a fost clătinat,
Asemenea unui om beat.”