1 „Toate acestea, le-am zărit;
Urechea mea a auzit,
Tot ceea ce v-am spus aici.
2 Cred că v-aţi dumirit că nici
Eu nu sunt mai prejos ca voi.
Ceea ce ştiţi, o ştim şi noi,
3 Toţi ceilalţi oameni. Eu doresc,
Lui Dumnezeu, să Îi vorbesc!
În faţa Lui, am să m-aşez,
Căci vreau ca să-mi înfăţişez,
4 Pricina mea. Voi sunteţi buni,
Numai să făuriţi minciuni!
Doctori sunteţi, dar niciodat’,
Pe nimeni nu aţi vindecat.
5 O, dacă voi aţi fi tăcut,
Cu mult mai bine-aţi fi făcut
Şi-atunci aş fi putut a spune
Că dovediţi înţelepciune!
6 Acum, vă rog să ascultaţi
Şi apărarea mea. Luaţi
La ale mele vorbe-aminte!
7 Oare, prin multele cuvinte
Rostite-aicea, voi doriţi,
Lucruri nedrepte, să vorbiţi,
Din dragostea de Dumnezeu?
De ce spuneţi minciuni, mereu?
Prin ele, oare, încercaţi,
Pe Domnul să Îl apăraţi?
8 Îi ţineţi parte Domnului?
Sunteţi apărătorii Lui?
9 Dar dacă vă va cerceta,
Puteţi, în Faţa Lui, a sta?
Vă va găsi El oare, bine?
Faceţi cu El, precum cu mine,
Voind ca să Îl înşelaţi
Ca pe un om? Să nu-ncercaţi! –
10 Nu, nu! – căci vă va osândi,
Atunci când se va dovedi
Că în ascuns vă străduiţi,
În lucru şi Îl părtiniţi!
11 Iar măreţia Domnului
Nu vă-nfioară? Groaza Lui
Nu cade peste voi? Spune-ţi!
12 ‘Geaba, multe păreri aveţi,
Căci ele, de cenuşă, sânt.
De lut de-asemeni – de pământ –
Sunt ale voastre întăriri.
13 Sfârşiţi deşartele vorbiri!
Tăceţi, căci eu, acum, doresc –
Orice se-ntâmplă – să vorbesc!
14 Carnea, în dinţi am să mi-o iau,
Iar viaţa, miză-n joc, o dau!
15 Ştiu bine că voi fi ucis,
Dar nu-i nimic: ce am de zis,
Voi spune! Nu mă voi lăsa!
Am să-mi susţin, în Faţa Sa,
16 Neîncetat, a mea purtare,
Căci poate voi avea scăpare.
Eu ştiu că un nelegiuit,
Să vină, nu ar fi-ndrăznit,
17 În Faţa Lui. Deci ale mele
Cuvinte le-ascultaţi! La ele,
Atenţi, acuma, vreau să fiţi!
18 Să-mi apăr pricina – priviţi! –
Sunt gata. Ştiu că am dreptate!
19 Sau spuneţi voi: credeţi că poate
Ca să se afle cineva,
Să spună-n contra mea, ceva?
De este, iată ce-am să fac:
Nu spun nimic, ci am să tac
Şi nu mai vreau decât să mor.
20 Acuma eu, biet muritor,
Doar două lucruri Doamne-Ţi cer,
Mai înainte ca să pier,
Să pot să stau în faţa Ta:
21 Cu groaza-Ţi, nu mă-nspăimânta
Şi ia-Ţi mâna, de peste mine!
22 Mă cheamă-apoi, de vrei, la Tine
Sau lasă-mă acolo unde
Mă aflu-acum, de mă pătrunde
Durerea, ca să Îţi vorbesc,
Iar Tu răspunde-mi! Îndrăznesc
23 Să-ntreb: cât am păcătuit?
Ce făr’delegi am săvârşit?
Arată-mi, să pot înţelege
Călcările mele de lege,
Păcatele făcute-n viaţă!
24 De ce Îţi ascunzi a Ta Faţă
Şi drept vrăjmaş mă iei că-Ţi sânt?
25 Loveşti frunza dusă de vânt?
Un pai uscat Tu urmăreşti?
26 De ce oare, mă chinuieşti
Doar cu dureri grele şi amare?
Vrei să mă pedepseşti Tu oare,
Acum – ajuns la bătrâneţe –
Pentru greşeli din tinereţe?
27 De ce-n butuci îmi zăvoreşti
Picioarele şi îmi pândeşti
Mişcările, de parcă vrei,
Hotar să pui, paşilor mei,
28 Când trupul meu cade acum,
În putrezire, la fel cum
O haină veche şi uzată,
De către molii, e mâncată?”