1 „Omul care a fost născut
Dintr-o femeie, a avut
O viaţă scurtă, însă plină
2 De greutăţi; şi o să vină
O zi în care e tăiat,
Ca floarea. Deci a alergat
Zadarnic: iată-l, a pierit
Ca umbra – biet nenorocit.
3 Asupra lui, Ţi-ai îndreptat
Ochii? Pe mine m-ai chemat
Pârât, la a Ta judecată?!
4 Dintr-o fiinţă necurată
Ieşi-va oare-un om curat?
5 Nicicând! Deci, de i-ai numărat
Lunile vieţii, hotărând
Numărul zilelor, şi când
Peste hotarul însemnat
De Tine, ştii că niciodat’
Nu va putea să treacă el,
6 Atunci – de la omul acel –
Întoarce-Ţi Tu, al Tău obraz
Şi dă-i sărmanului răgaz,
Ca măcar bucuria care
Un simbriaş, trudind, o are
Când ziua muncii s-a sfârşit,
S-o guste omul oropsit.
7 Copacul tot nădăjduieşte:
Când e tăiat, el odrăsleşte
Din nou, şi iarăşi dă lăstari,
Din care cresc alţi copaci mari.
8 Când e bătrână rădăcina
Şi-i piere în pământ tulpina,
9 Copacul iarăşi înverzeşte –
Cu ramuri noi se-mpodobeşte
Părând, din nou, a fi sădit –
Numai o clipă de-a simţit
10 Mirosul apei. Însă omul
Nu e la fel precum e pomul,
Ci el – când moartea l-a cuprins –
De-a pururea rămâne-ntins.
Şi cât de mult aş vrea să ştiu:
Omul, dacă nu mai e viu –
După ce sufletul şi-a dat –
Unde e oare el, plecat?
11 Cum piere apa lacului,
Cum seacă apa râului,
12 Aşa şi omul e culcat
Şi-n veci nu este deşteptat.
Cât cerul o să dăinuiască,
El n-are să se mai trezească,
13 Din somnul său. De aş pătrunde
În umbra morţii! M-aş ascunde
Acolo, de a Ta furie,
Sau – până timpul o să vie,
În care să Îţi aminteşti,
De mine – să mă înveleşti
Şi-astfel să fiu adăpostit.
14 Dacă cel care a murit
Să învieze ar putea,
Atunci doar şi nădejdea mea
S-ar întări în suferinţă
Şi-ar sprijini a mea fiinţă,
Până când îi va fi schimbată
Starea în care e aflată.
15 Atunci, Tu m-ai chema de unde
Mă aflu, iar eu Ţi-aş răspunde,
Când de lucrarea mâinii Tale
Îţi va fi dor. Găseşti cu cale,
16 Mereu, ca să mă urmăreşti.
Privirile Îţi pironeşti
Numai peste al meu păcat,
Iar paşii mi i-ai numărat.
17 Călcări de lege săvârşite,
Iată, îmi sunt pecetluite,
Căci în mănunchiuri mi le legi
Şi-mi născoceşti fărădelegi.
18 Aşa cum muntele-a murit
Surpându-se, cum a pierit,
Din locul ei din veac, o stâncă,
19 Cum apa, piatra, o mănâncă,
Cum duce apa râului
Pământul, aşa omului,
Nădejdea, Tu i-o nimiceşti.
20 Într-una, Tu îl urmăreşti
Şi doar când i-ai schimonosit
Faţa, abia l-ai slobozit.
21 Când fiii săi ajung să fie
În cinste puşi, el n-o să ştie;
Dacă sunt înjosiţi, la fel,
Căci tot nimic nu va şti el.
22 Durerea nu-i simţită-n grup,
Ci omul doar în al său trup –
Doar pentru sine – o simţeşte;
De-asemenea, singur trăieşte
Tristeţi, prin timpuri adunate,
Şi-n al său suflet îngropate.”