1 Iov a sfârşit de cuvântat.
Prietenii l-au ascultat
În linişte, iar Elifaz
Şi-a ridicat al său obraz,
Spre el, şi astfel i-a vorbit:
2 „Să fie, oare, potrivit,
Să dea răspuns, cu multă artă,
Un înţelept, însă deşartă
Să fie-nţelepciunea lui?
Ca vântul răsăritului,
Are să-şi umfle pieptul el?
3 Se apără-nţeleptu-acel,
Doar prin cuvinte fără rost,
Prin cuvântări care n-au fost
Folositoare la nimic?
4 Tu, însă, nimiceşti – îţi zic –
Teama de-al nostru Dumnezeu,
Evlavia care, mereu,
5 I-o datorăm. Nelegiuirea
Gura-ţi conduce; iar vorbirea
Pe care noi ţi-am ascultat-o,
Pare că ai împrumutat-o
De la vicleni. Nu te uita!
6 Căci nu noi, ci chiar gura ta
Te osândeşte. Îţi vorbesc
Şi-n contra ta mărturisesc
7 Buzele tale. Eşti tu, oare,
Cel cari întâietate are?
Eşti primul care a văzut
Lumina? Oare eşti născut
‘Nainte să se fi-nălţat
Dealuri şi munţi? Sau tu ai stat
În adunarea Domnului?
8 Ai fost la sfaturile Lui,
Şi-nţelepciune ai sorbit
Din toate câte s-au vorbit?
9 Ce ştii, ca să nu ştim şi noi?
Ai, oare, cunoştinţe noi,
Pe care nu le-am dobândit?
10 Se poate. Dar le-au auzit,
Desigur, alţii. Precum ştiţi,
Avem bătrâni mai înziliţi
Decât al tău părinte-a fost.
Deci iată, n-are nici un rost
Să credem că ai întâlnit
Ceva ce nu s-a pomenit,
Căci orice s-ar fi întâmplat,
Bătrânii – sigur – au aflat
11 ‘Nainte-ţi. Puţin lucru, oare,
Sunt mângâierile pe care
Ţi le dă Domnul, orişicând,
Şi vorbele ce-atât de blând,
Acuma, ţie îţi vorbesc?…
12 Dar încotro – iată-ndrăznesc
Să-ntreb – inima te îndeamnă?
Privirea-ţi ţintă, ce înseamnă?
13 Oare-mpotriva Domnului,
Mânia-ţi este? Contra Lui
Sunt vorbele necugetate,
Potop, de gura-ţi revărsate?
14 „Ce-i omul, pentru-a fi curat?
Poate cel care s-a-ntrupat
Dintr-o femeie pământeană,
Să fie fără de prihană?
15 Iar dacă Domnul nu se-ncrede
În sfinţii Săi, şi dacă vede
Necurăţia cerului,
16 Atunci fiinţa omului
Mult mai puţin apreciată
Are a fi, căci e stricată,
Omul sorbind cu bună ştire –
Ca apa – din nelegiuire.”
17 Ascultă-mă, căci iată, vreau,
Învăţătură să îţi dau!
18 Am să vă spun ce-am constatat;
Tot ce-am văzut, ce-au arătat
Cei înţelepţi – ce au vorbit,
Tot ceea ce-au descoperit,
Ceea ce din părinţi aflară
19 Căci ei primit-au astă ţară
Ca să o aibă-n stăpânire,
Iar printre ei, n-avem de ştire
Că vreun străin s-ar fi aflat.
20 „Omul cel rău e-nspăimântat;
Anii ce-i are de trăit
Sunt, pentru cel nelegiuit,
21 Plini de nelinişti. Temeri vechi
Îi ţipă-ntruna, în urechi
Şi-n plinul fericirii lui,
Mâna pustiitorului,
Asupra sa, are să cadă.
22 El, îngrozit, are să vadă
Ameninţarea sabiei.
Pătruns fiind de teama ei,
El este deznădăjduit,
Căci orişicât şi-ar fi dorit,
De întuneric, n-o să scape.
23 Sudori îl scaldă-n val de ape,
Aleargă-n colo şi încoace,
Urzeşte intrigi, planuri coace
Doar ca să capete o pâine.
Dar ştie că va fi un mâine
În care este aşteptat,
În care nu va fi iertat
De-a întunericului zi.
24 Se teme şi-oricât s-ar păzi,
Necazul şi neliniştea,
Ce-l înspăimântă, vor cădea
Asupră-i, ca un împărat
Gata de luptă, înarmat.
25 Căci ridicat-a mâna lui,
Chiar împotriva Domnului;
Şi astfel, s-a împotrivit
Celui Puternic şi-a-ndrăznit
26 Ca să găsească el, o cale,
Scoasă din bezna minţii sale,
Prin cari, cu scuturile lui,
Să stea-mpotriva Domnului
Şi-apoi să poată-n acest fel,
Să năvălească peste El,
Trecând peste al Său hotar.
27 Grăsimea-i scaldă faţa, iar
Osânza, coapsa, i-a umplut;
28 Drept locuinţe, a avut
Cetăţile ce-s nimicite
Şi numai case părăsite,
Urmând să fie dărâmate.
29 Să-şi înmulţească, nu mai poate,
Averea, căci nu va mai creşte;
Nici bogăţia nu-i sporeşte;
Ea n-are să se mai întindă,
Pământ întins ca să cuprindă.
30 Din întuneric, n-o să poată
Ca să mai iasă, niciodată.
Mlădiţa lui are să ardă
În flăcări şi o să îl piardă
Domnul, cu-a gurii Lui suflare.
31 Cel cari, în rău, nădejde are,
Va fi-nşelat şi negreşit,
Cu rău doar, fi-va răsplătit.
32 Răsplata sa are să vină,
Iar el o va simţi deplină,
Mai înainte să-şi sfârşească
Viaţa de-aici. N-o să-nverzească
33 Ramura lui. Are să fie,
La fel precum este o vie
Pe care despuiată-o vezi,
De ale sale roade, verzi;
Ca un măslin, de vânt bătut,
Căruia floarea i-a căzut.
34 Casa nelegiuitului,
Stearpă, va fi, iar omului
Celui viclean, rău şi stricat,
De foc, cortu-i va fi mâncat.
35 El, răutăţi doar, zămisleşte
Şi naşte rău; în sân dospeşte –
Ca aluatul într-o oală –
Doar roade care îl înşeală.”