1 În urmă, Iov a cuvântat:
2 „Eu, foarte des, am ascultat
Aceste lucruri ce-mi spuneţi.
Dar voi însă, cu toţi sunteţi
Mângâietori supărăcioşi,
Cari vor să pară conştiincioşi.
3 Când oare o să încetaţi,
Cu vorbe să mai aruncaţi?
Voi, oare, nu vedeţi că sânt
Doar vorbe aruncate-n vânt?
De ce atâta supărare
Ai pus, în vorbele cu care
Mi-ai dat răspuns? Dar oare, eu –
4 Dacă aţi fi în locul meu –
Aşa aş fi vorbit, cu voi?
V-aş copleşi cu vorbe-apoi,
Şi-aş da din cap? Vătămătura,
5 V-aş mângâia-o doar cu gura?
Simpla mişcare-a buzelor,
Oare v-ar fi de ajutor,
Durerea ca să vi-o aline?
6 Dacă vorbesc, vedeţi prea bine,
Durerea nu se uşurează;
De tac, ea nu se micşorează.
7 Dar acum, vai! El Şi-a întins
Mâna şi iată că m-a prins!
M-a stors de vlagă, m-a strivit,
Cu pustiire mi-a lovit
Întreaga casă. M-a luat,
8 Asemeni unui vinovat.
Dovadă-i a mea slăbiciune
Ce se ridică şi îmi spune,
În faţă, că de vină sânt.
9 Mă urmăreşte Cel Prea Sfânt,
Cu furie: din dinţi scrâşneşte
Şi cu mânie mă loveşte.
El, cu privirea, mă străpunge
Şi-a lui pedeapsă mă ajunge.
10 Îşi deschid gura, căci toţi vor
Să mă mănânce şi să mor!
Cu pălmi, faţa-mi îmbujorează
Şi-n contră-mi toţi se-nverşunează,
11 Iar Dumnezeu m-a părăsit
Pe mână de nelegiuit,
Supus fiind la al său plac,
Încât nu ştiu ce să mai fac,
Căci la cei răi sunt aruncat.
12 Linişte-aveam, dar mi-a zburat
Şi spaime grele m-au cuprins,
Atunci când Dumnezeu m-a prins
De ceafă şi m-a scuturat
Şi-apoi, drept ţintă m-a luat,
Trăgând asupră-mi. M-a lovit,
Până când, astfel, m-a zdrobit.
13 Săgeata Lui mă înconjoară
Din toate părţile. Ea zboară,
Purtată de aripi de vânt,
Şi-mi varsă fierea, pe pământ,
Căci în rărunchi m-a înţepat;
14 Bucăţi, mă frânge; ne-ncetat,
Asupra mea se repezeşte:
Ca un războinic mă loveşte.
15 Un sac de piele mi-am cusut;
Capu-n ţărână mi-a căzut.
16 Faţa, de plâns, mi s-a-nroşit
Şi umbra morţii a venit,
Pe ochi, de mi s-a aşezat.
17 N-am făptuit nici un păcat,
Nelegiuiri nu am avut,
Iar rugăciuni câte-am făcut,
Întotdeauna-au fost curate.
18 Pământule! Stai! Nu se poate
Ca sângele să-mi înveleşti
Şi vaietele să-mi opreşti!
19 Acuma chiar, martorul meu
Este în cer, la Dumnezeu!
Apărătorul meu – ştiu bine! –
În locu-nalt e! Râd de mine
20 Ai mei prieteni, însă eu,
Cu lacrimi, rog pe Dumnezeu,
21 Dreptate, înaintea Lui,
El să îi facă omului,
Şi Îl mai rog, în acest fel,
Dreptate ca să facă El
Şi pentru fiul omului
Contra prietenilor lui.
22 Căci anii mei, pe-acest pământ,
Acuma, pe sfârşite sânt
Şi voi pleca pe o cărare,
Spre-o altă lume – ştiu – din care
N-am să mai vin nicicând ‘napoi,
Şi-n veci nu voi mai fi cu voi.”