1 „Simt cum suflarea mi se pierde.
Cum se-ofileşte iarba verde,
Clipele mele se preling,
Iar zilele-mi, uşor, se sting,
Zburând mai iute decât vântul.
Apoi m-aşteaptă doar mormântul.
2 Mă-nconjură răufăcători
Şi oameni batjocoritori,
Iar ochiul meu e obligat
Ca să privească, ne-ncetat,
Cum în ocară ei asudă,
Şi-a mea ureche să audă,
Mereu, batjocurile lor.
3 Pune-te Tu, apărător!
Fii singur Tu, zălogul meu,
Prin Tine ca să pot sta eu
În faţă-Ţi! Altfel, oare cine
Poate răspunde pentru mine?
4 Pricepere le-ai arătat
Şi inima le-ai încuiat.
De-aceea, n-au să biruiască –
Nu-i laşi! Cine-o să-şi părăsească
5 Prietenul, spre-a fi prădat,
Acela fie blestemat
Cu stingerea luminilor
Cari ard în ochii fiilor.
6 De basm sunt eu – ca o paiaţă –
Precum cel ce-i scuipat în faţă.
7 Îmi închid ochii, de durere;
Oasele-mi sunt ca o părere.
Sunt ca o umbră – tot sunt rană.
8 Toţi oamenii fără prihană,
De-acestea sunt înmărmuriţi.
Să-nfrunte pe nelegiuiţi,
Se scoală cel nevinovat.
9 Totuşi, neprihănitu-a stat
Pe calea sa, înfipt şi tare,
Iar cel cari mâini curate are,
Se întăreşte şi mai mult.
10 Vorbele voastre le ascult
Şi vă îndemn să reveniţi
Cu cuvântări, de vreţi să ştiţi –
Căci vă voi arăta apoi –
Că nu e nimeni între voi,
Care să fie mai deştept
Sau să se-arate înţelept.
11 Zilele mi s-au risipit,
Iar planuri mi s-au năruit –
Planuri cu dragoste lucrate
Şi-n a mea inimă păstrate.
12 Ei, noaptea, „zi”, o denumesc,
Iar când e beznă, îndrăznesc
Să spună că este lumină!
13 Când drept sălaş aştept să-mi vină
Chiar locuinţa morţilor,
Când ştiu că doar în bezna lor,
Culcuşul îmi va fi mereu,
14 Când gropii-i zic: „Eşti tatăl meu!”
Iar viermilor, „mamă-mi sunteţi”,
Acum să mă-ntrebaţi voi vreţi,
15 Pe unde e nădejdea mea
Şi cine poate-a o vedea?
16 Ea se va pogorî cu mine,
La poarta morţii, căci ştiu bine
Că împreună-o să pornim
Spre groapă, să ne odihnim.”