1 Bildad, din Şuah, a urmat
La rând şi-astfel a cuvântat:
2 „Spune-mi dar, când vei înceta,
Cu toată vorbăria ta?
3 Oare de ce, ne socoteşti
Drept dobitoci, şi ne priveşti
De parcă vite-am fi cu toţi?
4 Dar te gândeşte, dacă poţi:
Oare, pentru a ta mânie,
Pământul trebuie să fie
Pustiu, iar stâncile, cu toate,
Din locurile lor, mutate?
5 Stinsă-i lumina celui rău,
Iar flacăra focului său
Nu are să mai strălucească.
6 Bezna are să-i stăpânească
Cortul – lumina va muri,
Iar candelei îi va pieri
Sclipirea blândă-a focului,
Ce pâlpâia de-asupra lui.
7 Ai săi paşi mari vor fi strâmtaţi
Şi foarte mult îngreunaţi;
Degeaba se împotriveşte,
Pentru că tot se prăbuşeşte.
8 Calcă pe ochiuri de reţea
Şi peste laţ, asemenea.
9 În cursă – de călăi – e prins,
Iar laţul peste el şi-a-ntins
10 Puterea. Pentru a îl prinde,
Capcana ce i se întinde
Ascunsă este, în pământ;
Doar prinzători, în cale-i, sânt.
11 Spaima, în suflet, i-a rămas
Şi-l urmăreşte, pas cu pas.
12 Foamea, puterile-i, sleieşte
Şi-alăturea de el păşeşte
Nenorocirea, pe cărare.
13 Toate-ale sale mădulare,
Lăsate sunt în voia sorţii,
Iar cel dintâi născut al morţii,
Le va mânca; şi o să vie
14 O vreme, când are să fie
Răpit din cortul său, în care
Crezuse că adăpost are,
Şi la-mpăratul spaimelor
Va fi târât. Locuitor,
15 În cortul său, nu va avea
Dintre ai săi, pe nimenea,
Căci peste casa lui, turnată
16 Va fi pucioasă. Jos, uscată
Are să-i fie rădăcina,
Iar sus, ramul ce-l dă tulpina,
Va fi tăiat. Chiar pomenirea
17 Îi va pieri, şi amintirea
Numelui său va să dispară
Din uliţe, când o să moară.
18 Este împins, de la lumină,
În beznă. Pentru a sa vină,
Din lume, este izgonit
19 Şi nimeni nu l-a moştenit.
Iată că omului cel rău,
Sămânţă, în poporul său,
Nu-i va rămâne. N-o să-i fie
Măcar o rămăşiţă vie,
Acolo unde-a locuit.
20 Neamuri care vor fi venit
În urmă-i, vor cădea-n uimire
Când vor vedea a lui pierire –
Iar cel cu care-a vieţuit,
De groază, fi-va cotropit.
21 Iată ce soartă au, mereu,
Cei ce nu ştiu de Dumnezeu.”