1 Iov, după ce a ascultat,
La rândul său a cuvântat:
2 „Cât oare, îmi mai întristaţi
Cu vorbele ce le-aruncaţi,
3 Sărmanul suflet? M-aţi lovit
De zece ori! M-aţi osândit!
Dar oare, nu vă e ruşine
Să vă purtaţi aşa, cu mine?
4 De am greşit cu-adevărat,
Răspunzător pentru păcat,
Eu singur sunt. Sau voi credeţi
5 Cum că, pe mine, mă puteţi
Lua pe sus? Aţi demonstrat
Faptul că sunt eu vinovat?
6 Atunci, să ştiţi că tot mereu,
Mă urmăreşte Dumnezeu
Şi cu-al Său laţ mă înveleşte.
7 De silnicie ţip – fireşte! –
Dar nimenea nu îmi răspunde;
Dreptate cer, însă, de unde?
Pe lume, nu mai e dreptate!
8 Ieşirile îmi sunt tăiate
Şi nu mai pot, nicicum, să trec.
Aş vrea, oriunde, ca să plec –
Să îmi urmez căile mele –
Dar nu pot, pentru că pe ele,
El, beznă grea, a-mprăştiat.
9 De slava mea, m-a despuiat,
Mi-a smuls cununa de pe cap,
10 Speranţa, ca pe un copac;
Din toate părţile m-a prins
Şi m-a zdrobit. Când Şi-a aprins
11 Mânia, eu am fost luat
Asemeni unui vinovat.
12 Oştile Sale au pornit
Şi pân’ la mine şi-au croit
Un drum. Apoi, s-au aşezat
Şi cortul mi-au înconjurat.
13 El a făcut ca fraţii mei,
De mine, să fugă şi ei.
Ai mei prieteni s-au răcit,
14 Iar rudele m-au părăsit.
Neamuri – de-aproape – m-au uitat:
Sunt singur şi înstrăinat.
15 Casnicii mei, şi-ai mei argaţi,
Privesc la mine-nspăimântaţi,
De parcă nu m-au mai văzut.
Le sunt străin. Necunoscut,
În ochii lor, ajuns-am eu.
16 Dacă îl chem, pe robul meu,
Dacă îl strig din locul unde
Mă aflu, el nu îmi răspunde.
17 Suflarea mea i-a devenit,
Nevestei, de nesuferit.
De-asemenea, duhoarea mea,
Nesuferită e şi ea
De către-ai mamei mele fii.
18 Dispreţuit sunt de copii:
Dacă mă scol, mă ocărăsc.
19 Acuma iată, mă urăsc
Acei în cari mă încredeam,
Iar cei pe care îi iubeam –
Cu toţii – împotrivă-mi vin.
20 Oasele mele-abea se ţin
De pielea şi de carnea mea;
Întreagă-mi e doar pielea cea
Care, pe dinţi, îmi e rămasă.
Vouă, oare, chiar nu vă pasă
De-această stare-a mea, umilă?!
21 Vă rog prieteni, s-aveţi milă
De mine, căci mi-e foarte greu!
Iată, mâna Lui Dumnezeu,
Cât de puternic m-a lovit!
22 Dacă la mine aţi venit,
De ce mă urmăriţi şi voi,
Ca Dumnezeu? De ce, apoi,
Pe rând veniţi să mă mustraţi?
De carnea-mi, nu vă săturaţi?
23 Oh! Mult vreau ca vorbele zise
De mine-aici, să fie scrise
Şi într-o carte adunate;
24 În stâncă, să fie săpate
Cu fier şi plumb, ca pe vecie
Aste cuvinte să se ştie!
25 Dar Răscumpărătorul meu
Viu este – vă asigur eu –
Şi-ncredinţat în urmă sânt
Că se ridică, pe pământ!
26 Când piele nu voi mai avea
Şi nici carne de-asemenea,
Am o credinţă: ştiu că eu
Îl voi vedea pe Dumnezeu!
27 Îl voi vedea, căci o să vie
Vremea în care o să-mi fie
El – Domnul – binevoitor.
Eu însumi – nu alt muritor –
Pe Domnul, am să-L văd, mereu!
De al Său dor, sufletul meu
Tânjeşte-n trup. Atuncea voi
28 Veţi întreba: „Pentru ce, noi,
Pe acest om, l-am urmărit?”
Căci adevărul dezvelit
Va fi şi-astfel, se va vedea
Câtă dreptate cuprindea,
Închisă-n ea, a mea pricină.
29 Vă temeţi – de aveţi vreo vină –
De sabie! Când pedepseşte,
Necruţătoare, ea loveşte!
Să nu uitaţi deci, niciodată,
Faptul că e o judecată!”