1 Ţofar e cel care-a urmat
Şi-astfel, din nou, a cuvântat:
2 „Iată, nu pot să mă ascund,
Căci de-al meu gând, să îţi răspund,
Mă văd silit. Vreau să-ţi vorbesc
Şi nu pot să mă stăpânesc,
Că frământarea mea mă-mpinge,
Fără putinţa de-a o-nvinge.
3 Mustrări aud, azi, de la tine,
Care mă umplu de ruşine
Şi din adâncul minţii mele,
Duhul mă-mpinge ca, la ele,
Să îţi răspund. Nu ştii tu oare,
4 De când e omul, cel rău are
5 De biruinţă scurtă parte,
Şi doar de bucurii deşarte,
De-o clipă, cel nelegiuit?
6 Chiar dacă ar fi reuşit
7 Până la cer să se ridice,
Pieri-va, iar ceilalţi vor zice,
Înspăimântaţi: „Unde e oare?”
8 Precum un vis, el o să zboare
Şi vor pieri ale lui şoapte
Ca şi vedenia de noapte.
9 Ochiul celui cari l-a văzut,
N-o să-l mai vadă. Locu-avut –
Locul în care vieţuia
Cu-ai săi – nu îl va mai avea.
10 Peste-ai săi fii – ca nişte câini –
Săracii vin. Ale lor mâini
Vor da ‘napoi ce au răpit
11 Cu sila. Va fi vlăguit,
Iar oasele-i îmbătrânite
Vor fi-n ţărână-apoi, lungite.
12 Răul ce-n gură l-a avut
Dulce era; el l-a ţinut
Sub limbă şi a căutat
Să-l mestece, neîncetat,
13 Şi-n cerul gurii l-a ascuns.
14 Acuma însă, a ajuns
Ca tot ceea ce a mâncat,
În trup să-i fie preschimbat
Într-o otravă de aspidă.
15 Fiinţa lui, foarte avidă
De bogăţii, va da-napoi
Tot ce-a-nghiţit. Aflaţi dar voi
Că Dumnezeu, pe-aceste toate,
Din pântece, i le va scoate.
16 Limba năpârci-o să-l ucidă,
Căci bea otravă de aspidă.
17 În felu-acesta, cel rău piere
Făr’ a vedea râuri de miere –
Şi nici de lapte – iar apoi,
18 Ce-a câştigat, va da-napoi;
Din ceea ce a dobândit,
N-are folos, căci nevoit
Va fi ca tot ce a luat,
Să dea-ndărăt, ne-ntârziat.
Câştigul nu l-a fericit,
19 Căci pe săraci i-a asuprit
Şi-apoi să piară i-a lăsat;
Chiar casele, le-a dărâmat,
Însă nici una, n-a făcut.
20 Fiindcă nu a cunoscut
Margini, în a lui lăcomie,
Scăpare, nicicând, n-o să fie,
Pentru ceea ce mai scump are.
21 De lăcomia lui cea mare,
Nimic nu scapă; însă nu-i
Veşnică bunăstarea lui.
22 Când se va crede mai bogat,
Atunci va fi mai strâmtorat;
Cei ticăloşi au să se-adune
Şi-n contra lui, toţi se vor pune.
23 Umplut va fi pântecul lui,
Doar cu mânia Domnului
Ce o să cadă peste el;
E săturat omul acel,
Doar cu săgeţi. De s-a-ntâmplat,
24 De-al armei fier să fi scăpat,
Arcul de-aramă-l va ajunge
Şi cu săgeata-l va străpunge.
25 De va-ncerca, din trup s-o smulgă,
Scântei şi fiere o să-i curgă
Din rană. Va fi apucat
De spaima morţii. S-au păstrat
26 Nenorociri nenumărate,
Iar bogăţiile-adunate
De el, iute sunt nimicite
Căci de-un foc mare-s mistuite.
Iar focul care le-a cuprins,
De nimeni nu a fost aprins;
El îl va arde pe cel rău,
Cu tot ce-a fost în cortul său.
27 Cerul are să-i dezvelească
Păcatul. O să-l osândească
28 Pământul. Tot ce-a dobândit,
Precum şi-ntregul său venit,
Pieri-va-n ziua Domnului,
Atuncea când mânia Lui
Cădea-va peste cortul său.
29 Aceasta-i soarta celui rău:
Iată ce i-a fost hărăzit,
Ce moştenire, a primit!”