1 Ţofar, cuvântul, şi-a sfârşit.
La rândul său, Iov a vorbit:
2 „Acuma, eu vă rog să staţi
Şi vorbele mi le-ascultaţi!
Atâta doar am a vă cere:
Daţi-mi această mângâiere,
3 Lăsaţi-mă ca să vorbesc,
Căci doar atâta îmi doresc.
În urmă, dacă vă gândiţi,
Puteţi să mă batjocoriţi.
4 Plângerea mea, în contra cui,
Se-ndreaptă? Contra omului
Făcută-i ea, acuma, oare?
De ce aş mai avea răbdare?
5 Priviţi-mă şi vă miraţi
Şi-apoi, gura vă astupaţi,
Cu mâna! Dacă mă gândesc,
6 Mă înspăimânt, mă pomenesc
Că trupu-mi este apucat
De un puternic tremurat
Şi întrebări, gându-mi, lovesc:
7 De ce oare, cei răi trăiesc?
De ce îi vezi îmbătrânind
Şi în putere tot sporind?
8 Seminţele lor se-ntăresc,
Odraslele lor propăşesc
9 Şi-n casă, pacea le domneşte,
Iar umbra fricii nu-i pândeşte.
În toate, lor le merge bine.
A Domnului nuia nu vine,
Din cer, ca să îi pedepsească
Şi pentru fapte să-i lovească.
10 Taurii lor sunt plini de vlagă:
Pe oricare au să-l aleagă,
La fel de bine se prăsesc.
Juncanele lor zămislesc
11 Şi nu leapădă. Ei îşi lasă
Liberi copiii să le iasă
Şi să se zbenguie apoi,
În jurul lor, ca nişte oi.
12 Cu muzică se desfătează:
Toba şi harfa îi distrează,
Cavalul mângâios le cântă
Şi cu-al lui sunet le încântă
Auzul. De nimic n-au ştire.
13 Îşi trec zilele-n fericire,
Dar într-o clipă, nu mai sânt,
Căci se pogoară în mormânt.
14 Şi totuşi, nu de mult erau
În contra Domnului. Ziceau:
„Pleacă de pe a noastră cale,
Căci noi nu vrem, pe ale Tale
Cărări, nicicând, ca să păşim!
15 De ce trebuie să slujim
Aceluia A Tot Puternic?
Cine e El? E oare vrednic?
Sau ce putem să câştigăm,
Când rugăciuni Îi înălţăm?”
16 Nu şi-au întins ei stăpânirea,
Ca să cuprindă fericirea?
Departe însă, e de mine
Al răilor sfat. Voi ştiţi bine
17 Cum că se poate întâmpla
Să li se stingă candela,
Să se pogoare sărăcia
Şi să-i cuprindă; iar mânia
Lui Dumnezeu să îi lovească
Şi-n felu-acesta să simţească
Durerea, pe acest pământ,
18 Făcându-i pai, luat de vânt,
Şi pleavă, de vârtej, purtată.
19 O să-mi răspundeţi voi, îndată,
Că pentru-ai Săi fii, Dumnezeu
Ţine pedeapsa. Însă, eu
Gândesc căci cel nelegiuit
Ar trebui ca pedepsit
Să fie-ntâi, de către El,
Pentru că doar în acest fel,
Îşi va simţi nimicnicia;
20 Cel rău să soarbă din mânia
Lui Dumnezeu şi să îşi vadă
Pieirea care îl vrea pradă.
21 Căci ce îi pasă omului
Cel rău, ce-o fi de casa lui,
Când anii i s-au împlinit
Şi-apoi, pe veci, a adormit?
22 Acum însă, vă întreb eu:
Îl învăţăm, pe Dumnezeu?
Vă rog, luaţi bine aminte!
Îl învăţăm noi, oare, minte,
Pe Cel cari, duhuri, stăpâneşte
Şi peste ceruri cârmuieşte?
23 Chiar în mijlocul propăşirii,
Al păcii şi al fericirii,
Unii se sting, pe ne-aşteptate,
24 Având coapsele încărcate
De pătura grăsimilor,
Iar măduva oaselor lor
25 Plină-i de suc. Un altul moare
Şi doar amărăciune are
În suflet – nu s-a bucurat,
Din fericire n-a gustat;
26 Şi amândoi dorm, în pământ;
Mâncaţi de-aceiaşi viermi, ei sânt.
27 Cunosc prea bine ce gândiţi,
Ce judecăţi strâmbe rostiţi,
Asupra mea. Aţi întrebat:
28 „Unde se află aşezat
Apăsătorul? Casa lui –
Cortul nelegiuitului –
29 Unde se află?” Nu-ntrebaţi
Pe călători, ca să aflaţi
Ceea ce ei istorisesc?
30 Cei răi, într-una, izbutesc
Ca de necaz cruţaţi să fie,
Scăpaţi în ziua de mânie.
31 Cine îi va mustra în faţă,
Pentru purtarea lor, în viaţă?
De cine fi-va răsplătit
Cel rău, pentru ce-a făptuit?
32 La groapă, acel om e dus
Şi un străjer îi este pus,
33 Iar bulgării grei, de pământ
Din vale, mai uşori îi sânt,
Căci toţi oamenii, după el,
Vor merge, precum tot la fel,
‘Nainte-i, alţii sunt plecaţi.
34 Atuncea, pentru ce îmi daţi
Deşarte mângâieri? Ştiţi voi,
Ce va rămâne, mai apoi,
Din tot ce-aţi spus? Doar viclenie!
Iată cu ce mi-aţi vorbit, mie!”